ALBA CA ZAPADA De Fratii Grimm - Basme Celebre - BiblioTeca Ta - Carturarul-ALL
Marţi, 06-Decembrie-16, 10:52 PM
V-aţi înregistrat ca Vizitator | Grup "Vizitatori"Bine aţi venit Vizitator | RSS

Carturarul-All : Referate de Nota 10

BiblioTeca Ta

Principală » Fişiere » Basme Celebre

ALBA CA ZAPADA De Fratii Grimm
07-Iulie-10, 6:39 PM

 A  fost  odata o imparateasa si intr-o iarna, pe  cand

zapada  cadea  din inaltul nemarginit al cerului,  in  fulgi

mari  si pufosi, craiasa statea intr-un jilt, si cosea langa

o  fereastra cu pervazul negru, de abanos. Si cum  cosea  ea

asa, aruncandu-si din cand in cand privirea la ninsoarea  ce

se  cernea de sus, se intampla sa se intepe cu acul in deget

si  trei  picaturi de sange cazura in zapada. Rosul sangelui

arata  asa de frumos pe albul zapezii, ca imparateasa ramase

incantata si gandi in sinea ei: "Ce n-as da sa am  un  copil

alb  ca  zapada,  rosu ca sangele meu si cu parul  negru  ca

abanosul !"

      Trecu  timpul,  dar nu prea multisor,  si  imparateasa

nascu  o fetita alba ca zapada, rosie ca sangele si cu parul

negru  ca  abanosul. Si-i dadura numele de Alba-ca-Zapada...

Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.

      Cum  trecu anul, imparatul isi lua alta sotie.  Femeia

asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mandra,

sin-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca  alta

in  frumuseste. Avea o oglinda fermecata si ori de cate  ori

se privea intr-insa, nu uita sa o intrebe:


          - Oglinjoara din perete, oglinjoara,

          Cine e cea mai frumoasa din tara ?


     Si oglinda ii raspundea:


          - Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara

!


      Imparateasa zambea fericita, fiindca stia  ca  oglinda

graieste numai adevarul.

      Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe  zi

ce trecea tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o

minunatie  de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si  frumusetea

imparatesei incepu a pali inaintea ei.

     Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:


          - Oglinjoara din perete, oglinjoara,

          Cine e cea mai frumoasa din tara ?


     Oglinda ii raspunse:


          - Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,

          Dar Alba-ca-Zapada e mult, mult mai frumoasa !


      La  auzul  acestor vorbe, imparateasa  se  inspaimanta

grozav  si,  de  pizma si ciuda, odata se ingalbeni  si  se-

nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, de cate ori

o  zarea  pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plezneste fierea  de

ciuda; si azi asa, maine asa, pana ce incepu sa o ureasca de

moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana  cea

rea  si  se cuibarisera atat de adanc, ca imparateasa  nu-si

mai  gasea pacea nici ziua, nici noaptea. In cele din  urma,

chema un vanator si-i porunci:

      -  Ia fata asta si du-o in adancul padurii, ca nu rabd

sa o mai vad in fata ochilor ! Omoar-o, si drept marturie ca

mi-ai  implinit  porunca,  sa-mi  aduci  plamanii  si  inima

netrebnicii !

     Vanatorul nu iesea din vorbele imparatesei si se afunda

cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul de la

brau si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana

copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:

     - Vanatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o

sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si nu am sa  ma

mai intoprc niciodata acasa!

      Si  pentru  ca  Alba-ca-Zapada era atat  de  frumoasa,

vanatorului i se facu mila de ea si-i spuse:

     - Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu

calca  picior  de  om ! Iar in sinea lui gandea:  "Biata  de

tine,  pana  la  urma tot au sa te sfasie fiarele  salbatice

!..."

      Totusi,  parca i se luase o piatra de pe inima  ca  nu

trebuiese sa-si manjeasca mainile cu sange nevinovat. Si cum

tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret,  il

injunghi  si,  scotandu-i  plamanii  si  ficatii,  le   duse

imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta.

      Imparateasa ii porunci bucatarului sa le  gateasca  de

indata,  cu  sare si cu tot felul de mirodenii, si  atat  de

neagra  era la suflet ca nu se dadu in laturi sa le manance,

incredintata fiind ca mananca plamanii si ficatii fetitei.

      Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea

nesfarsita,  si  era  atat  de  infricosata,  ca  privea  la

multimea frunzelor de pe copaci, ca si cand de acolo  ar  fi

putut  sa se iveasca vreo primejdie - si nu stia in ce  chip

si-ar  putea  gasi  scaparea... Intr-un sfarsit,  incepu  sa

alerge,  si  gonea  intr-una  peste  bolovani  colturosi  si

printre maracini, iar fiarele salbatice, treceu in goana  pe

dinaintea  ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga  ea  asa,

cat  o  mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu  cu

ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.

      In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atat  de

gingase si sclipind de curatenie, ca ti-era mai mare  dragul

sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba

erau  randuite sapte talere mici, si langa fiecare taler  se

afla cate o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cat

un degetar.

      Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane

asternute cu cearsafuri albe ca neaua.

      Cum  era  tare  flamanda  si insetata,  Alba-ca-Zapada

ciuguli  cate  un  pic  din  fiecare  taler,  ciupi  dintr-o

faramita  de  paine  si  sorbi  din  fiecare  cupa  cate   o

inghititura  de  vin, fiindca nu voia sa ia  toata  mancarea

numai  de  la  unul singur. Si fiindca se simtea  grozav  de

obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu  i

se  potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt, si  abia

ultimul  patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se  culca

in el si adormi.

      Cand  se  intuneca  de-a binelea, sosira  si  stapanii

casutei.  Erau  cei  sapte pitici, care  sfredeleau  muntii,

scormonind in maruntaiele lor pentru a scoate la lumina  tot

soiul  de metale. Ei aprinsera cele sapte lumanarele si,  de

indata  ce  se  facu lumina in casuta, isi dadura  seama  ca

cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu  se

mai  aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare.  Si

atunci primul pitic zise:

     - Cine a stat pe scaunelul meu ?

     Al doilea urma:

     - Cine a mancat din talerul meu ?

     Al treilea:

     - Cine a muscat din painisoara mea ?

     Al patrulea:

     - Cine a luat din legumele mele ?

     Al cincelea:

     - Cine a umblat cu furculita mea ?

     Al saselea:

     - Cine a taiat cu cutitul meu ?

     Al saptelea intreba si el:

     - Cine a baut din cupa mea ?

      Primul  pitic cata in jur mai cu luare-aminte,  si  pe

data vazu o mica adancitura in patucul lui.

     - Cine s-a culcat in patutul meu ?! se manuna el.

      Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si

incepura sa strige, care mai de care:

     - Si-n patutul meu a stat cineva !

      Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau,

dete  cu  ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el adancita

in  somn. Ii chema pe ceilalti, si cu totii venira in graba,

scotand strigate de uimire.

     Apoi indreptara catre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte

lumanarele si ramasera s-o priveasca.

      -  Doamne,  Dumnezeule - apucara ei sa strige  -  tare

frumoasa mai e copila asta !

      Si  atat  de  bucurosi erau, ca nu se  indurara  sa  o

trezeasca,  ci o lasara sa doarma mai departe in patut.  Iar

cel  dea-al  saptelea  pitic dormi cate  un  ceas  in  patul

fiecaruia, si asa trecu noaptea.

       Cand  se  lumina  de  ziua,  Alba-ca-Zapada  deschise

incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici se  sperie

rau.  Dar ei se aratara prietenosi si incepura sa o  intrebe

cu blandete:

     - Cum te cheama, fetito ?

     - Alba-ca-Zapada - raspunse ea.

      - Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra ? o mai

intrebara ei. Atunci, Alba-ca-Zapada le povesti de-a  fir-a-

par  totul:  cum  maica-sa vitrega a  pus  s-o  omoare,  dar

vanatorul se indurase de ea si-i lasase viata, si cum gonise

toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta  lor.

Dupa  ce  o  ascultara  fara  sa scape  vreun  cuvintel  din

istorisirea ei, piticii ii zisera:

      -  Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa

gatesti  si  sa  faci  patucurile, sa  cosi,  sa  speli,  sa

impletesti  si sa tii totul in buna randuiala si  curatenie,

apoi poti ramane la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.

     - Da, primesc cu draga inima ! raspunse Alba-ca-Zapada,

si de atunci ramase la ei.

     Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare

dimineata,  piticii plecau in munti sa  scoata  aur  si  tot

soiul  de  alte  metale, si cand se intorceau  seara  acasa,

gaseau  mancarea  gata, aburind pe cuptor.  Peste  zi,  fata

ramanea  singura singurica si, din aceasta pricina,  piticii

cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:

     - Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu de fel sa

afle ca esti la noi ! Si cine stie ce pune iar la cale !  Nu

cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa !

     Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plamanii

si  ficatii  fiicei  ei vitrege, se credea  iarasi  cea  mai

frumoasa de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda,

o intreba:


     - Oglinjoara din perete, oglinjoara,

     Cine e cea mai frumoasa din tara ?


     Atunci oglinda ii raspunse:


     - Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,

     Dar acolo, ascunsa-n munti,

     Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,

     Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....


     Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea

bine  ca  oglinda nu o minte. Si-si dadu pe  data  seama  ca

vanatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.

      Incepu atunci sa se framante si sa chibzuiasca  in  ce

chip  ar putea sa o piarda din nou, caci atata timp  cat  nu

era  cea  mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia

sufletul fara ragaz si n-avea clipa de liniste. In cele  din

urma, nascociceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai  ca

o  batrana  negutatoare, ca nimeni nu ar mai fi putut  sa  o

recunoasca.  Schimbata astfel la infatisare, o  porni  catre

cei  sapte  munti  si, intr-un sfarsit, se  pomeni  in  fata

cascioarei  celor sapte pitici. Batu la usa  si  striga  din

toata puterea:

     - De vanzare marfa frumoasa, de vanzare !

     Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:

     -Buna ziua, tusica draga, da' ce ai matale de vanzare ?

      -  Marfa  buna  si frumoasa ! se grabi  sa-i  raspunda

negutatoreasa. Cingatori de toate culorile.

     Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.

      "Se  vede cat de colo ca-i o femeie de treaba -  gandi

fata - asa ca n-am de ce sa nu o las inauntru ! Ca doar  n-o

fi foc ! ...

                                Partea I

Categorie: Basme Celebre | Adăugat de: Upsy-Dupsy | Tag-uri: fratilor Grimm, din colectia, Poveste
Vizualizări: 434 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Name *:
Email:
Code *:
Cauta un referate
Meniu site
Info
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Categoriile secţiunii
Mini-chat
200
Statistici

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0