[ Partea II]
...Trase
zvorul si o pofti sa intre si-i cumpara
cingatoarea
cea frumoasa.
-
Vai ce pocit ti-ai pus-o, fetito ! Ia apropie-te, sa
te gatesc
eu cu ea, asa cum se cuvine ! o imbie cu blandete
femeia.
Alba-ca-Zapada, n-avea de unde sa banuiasca c-ar
paste-o
vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea, Dar
babusca, o
incinse repede cu ea si-o stranse atat de tare,
ca fetei i
se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.
-
Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa !
hohoti
imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu
mai trecu mult si, spre seara, venira acasa si cei
sapte
pitici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o
gasira pe
iubita lor Alba-ca-Zapada zacand la pamant, fara
simtire,
de parca ar fi fost moarta. ! O ridicara de jos si,
vazand
cat de strans ii era mijlocul, taiara in doua
cingatoarea.
Fata prinse a rasufla iar, si incetul cu
icetul,
isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate
cele ce
s-au intamplat, si acestia ii atrasera din nou
luarea-aminte:
-
Negutatoarea ceea nu era alta decat haina de
imparateasa.
Fereste-te, barem, de-acu'incolo, fata draga,
si nu mai
lasa pe nimeni sa intrecand nu suntem noi acasa !
Si
tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la
inima nici
nu astepta sa treaca bine pragul palatului si se
si duse
glont la oglinda si-o intreba:
-
Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e
cea mai frumoasa din tara ?
Iar oglinda pe data ii raspunse:
-
Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar
acolo, ascunsa-n munti,
Sta
Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i
mult, mult mai frumoasa ! ....
Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si
simti
ca-i navaleste tot sangele-n cap, ca un vartej, da
cata
spaima si manie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu
scapase de
Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica asta !...
"Ei bine,
da data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara
de gres,
ca sa-ti vin de-a binelea de hac !" Si cum la
farmece
si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa
mesteri
un pieptene otravit. Dupa aceea isi schimba hainele
si lua
infatisarea unei batrane garbovite de ani. Si iarasi
o porni
peste cei sapte munti, la cei sapte pitici carunti.
Ajungand
ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:
-
Marfa buna de vanzare, marfa buna !
Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse:
-
Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe
nimeni
inauntru !
-Da'de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa
?...
Si
scotand pieptenele cel otravit, il tot plimba pe sub
ochii
fatei. Atat de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca-
Zapada se
lasa amagita si deschise usa. Dupa ce se invoira
la pret,
batrana o momi cu cele mai dulci vorbe:
- Ia
vino incoa' la baba, sa te pieptene, ca sa fii si
tu o data
pieptanata ca lumea !...
Biata Alba-ca-Zapada nu se gandi la nimic rau si se
lasa
pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca pieptenele
prin
par, ca otrava si incepu sa lucreze prin toate
madularele,
aratandu-si puterea ucigatoare, si biata copila,
cazu jos,
fara viata.
-
Acu' s-a sfarsit cu tine, frumoasa frumoaselor !...
ranji la
ea femeia cea haina, si-n timp ce se grabea sa se
indeparteze
de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o
bucurie
draceasca.
Dar
spre norocul fetei, inserarea cobora curand si cei
sapte
pitici sosira acasa. De indata ce o vazura pe Alba-ca-
Zapada
zacand fara viata, banuira ca mastera trebuie sa fi
pus iar
ceva la cale si, cercetand copila cu grija, dadura
peste
pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-
ca-Zapada
isi veni in fire, ca si cand ar fi dormit doar
nitelus,
si prinse a le povesti cele intamplate. Dimineata,
piticii o
sfatuira din nou sa fie cu ochii in patru si sa nu
deschida
usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi se dusera la
treburile
lor.
In
ast timp, imparateasa ajunse la palatul ei si,
asezandu-se
in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:
-
Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e
cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda ii raspunse ca si altadata:
-
Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar
acolo, ascunsa-n munti,
Sta
Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i
mult, mult mai frumoasa ! ....
Auzind-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata
si sa
clocoteasca de manie. "Netrebnica asta trebuie sa
moara,
chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii
mele !"
Se
strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu
calca
picior de om, si amsteca de ici, amesteca de colo,
pana ce
plamadi un mar otravit. La infatisare, marul era
nespus de
frumos: alb ca spuma, pe o parte si rumen pa alta,
ca
oricine l-ar fi vazut, i se trezea numaidecat pofta sa-l
manance.
Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data din el,
zile
multe nu ar mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce
sfarsi de
mestesugit marul, imparateasa isi boi fata si se
imbraca
in straie de taranca. Si schimbata astfel, trecu
peste
cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cascioara
celor
sapte pitici. Aici batu la usa, dar Alba-ca-Zapada
scoase
capul pe fereastra si spuse:
-
Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voie
piticii !
-
Alta paguba sa n-am ! raspunse taranca. Slava
Domnului,
gasesc eu musterii pentru merele mele ! Da' pana
una-alta,
hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani !...
-
Nici nu ma gandesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada
- n-am
voie sa primesc nimic.
-
Ce, te temi sa nu mori cumva otravita ?... strecura
ea, cu
viclenie, intrebarea. Fii pe pace copilito !... Iaca,
tai marul
in doua: bucata asta rumena mananc-o tu, iar pe
cealalta
oi manca-o eu.
Dar
vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai
partea cea
rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada ravnea de nu mai putea sa guste o data
din mar,
si, cand o vazu pe taranca muscand din el, nu mai
putu
rabda si, intinzand mana pe fereastra, lua jumatatea
cea
inveninata. Dar nu apuca sa inghita decat o imbucatura,
ca si
cazu jos, fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri
ca de
fiara si, beata de bucurie, striga printre hohote de
ras:
-
Alba-ca-Zapada, rosie ca sangele si neagra ca
abanosul,
de-acu', piticii n-or mai putea sa te invie !...
Pleca de acolo cat putu de repede si cand ajunse la
palat,
intreba iar oglinda:
-
Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e
cea mai frumoasa din tara ?
Si deodata auzi vorbele dupa care tanjise atat:
-
Maria ta este cea mai frumoasa din intreaga tara !
Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe
cat poate
fi linistita o inima pizmasa...
In
faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o
gasira pe
Alba-ca-Zapada zacand pe jos, fara pic de suflare.
Era
moarta ca toti mortii. O ridicara, cautand sa vada daca
nu gasesc
vreun lucru inveninat, ii desfacura cingatoarea, o
pieptanara,
o spalara cu apa si cu vin, dar totul fu
zadarnic.
Copila cea draga era moarta ca toti mortii si
moarta
ramase ! ...
Atunci, o asezara pe o nasalie si, strangandu-se toti
sapte in
jurul ei, plansera amar si-o jelira trei zile
incheiate.
Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata
atat de
frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n
obraji
avea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca
piticii nu
se indurara sa o coboare in pamant.
-
Nu, in adancul cel negru al pamantului nu o putem
cobora !
Ar fi mare pacat !... graira care mai de care si,
asternandu-se
pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca
sa poata
fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea.
O
culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele
cu slove
de aur, precum si ca a fost fiica de imparat. Apoi
urcara
sicriul pe un varf de munte, de-l asezara acolo, si
de
fiecare data, ramanea cate unul de veghe. Vietatile
padurii
incepura a veni si ele s-o jeleasca; mai intai se
arata o
buha, apoi un corb, si-n urma acestora o hulubita.
Si asa
ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul
ei de
clestar si nimic nu-i stirbea din negraita frumusete.
Parea
ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada,
de rosie
ca sangele si cuparul negru ca abanosul.
Si
s-a intamplat ca un fecior de crai sa se rataceasca
in padurea
aceeasi, dand peste casuta piticilor, sa le ceara
gazduire
peste noapte.
A
doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din
crestetul
muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada, si citi cu
nesat ce
scria deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca
vrajit si
nu se putea desprinde de locul acela, incepu a-i
ruga pe
pitici:
-
Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce
vi-o pofti
inima !
Dar
piticii ii raspunsera:
- Nu
ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga si cu mai
multa
staruinta si ardoare:
-
Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am
zarit
chipul, nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-ca-
Zapada.Si
v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe
faptura
care mi-e mie cea mai scumpa pe lume !
Auzindu-l cu cat foc vorbea, inimosii pitici se
indurara
de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi
chema
slugile si le porunci sa ia sicriul pe umeri si sa-l
urmeze.
Si cum mergeau ei asa, se intampla ca unul dintre
slujitori
sa se poticneasca de-o buturuga si, din pricina
zdruncinaturii,
bucatica de mar pe care o inghitise Alba-ca-
Zapada ii
sari afara din gatlej. O clipita, doar atat sa fi
trecut,
si domnita deschise ochii, ridica usurel capacul
sicriului
si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie,
de parca
s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
-
Vai, Doamne, unde ma aflu ? striga ea nedumerita.
Cu
ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se
apropie de
dansa si-i spuse:
- Cu
mine esti, cu mine !...
Si-i
povesti toate cate s-au intamplat. Iar la sfarsit,
adause:
-
Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta, si de
te-ai
invoi sa ma insotesti la curtea tatalui meu, bine-ar
fi, ca ard
de dorinta sa-mi fii sotie.
Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse
drag...
Porni impreuna cu el si facura o nunta de se duse
vestea, cu
mare alai si voiosie.
La
nunta o poftira si pe masterea cea haina, ca de, tot
o
socoteau un fel de ruda... Dupa ce s-a gatit ea cu
vesmintele
cele mai de pret, s-a apropiat de oglinda si a
intrebat-o:
-
Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e
cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda pe data i-a raspuns:
-
Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar
tanara domnita e mult, mult mai frumoasa !...
Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda
si sa
urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i se
face
frica, dar o frica atat de ingrozitoare, ca nu stia ce
sa mai
faca si-ncotro s-o apuce. La inceput se codi sa
mearga
la nunta, dar cum nu-si gasea o clipa de liniste,
gandi ca
trebuie neaparat s-o vada pe tanara imparateasa.
Si de
cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-
ca-Zapada
si, recunoscand-o, inlemni de spaima si ramase
teapana ca
o momaie.
Spaima puse stapanire pe toata faptura ei; din pricina
asta,
imparateasa se uratea vazand cu ochii. Si atat de
pocita
se facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se
priveasca
in oglinda.
Isi
lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana
se
pierdu in adancul padurii salbatice, ca sa-si ascunda
acolo
uratenia. Si de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-
o vada si
nimeni nu mai stiu ceva despre soarta ei.
Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire,
impreuna
cu tanarul imparat, si daca n-or fi murit, cu
siguranta
ca mai traiesc si-n zilele noastre...
Sfarsit
.
|