O vaz, ca prin vis.

O vaz limpede, asa cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene, de la nas în jos.

Cum dãschidea poarta, îi sãream înainte.

Ea bãga binisor mâna în sân si-mi zicea:

- Ghici...

- Alune!

- Nu.

- Stafide!

- Nu.

- Nãut!

- Nu.

- Turtã-dulce!

- Nu.

Pânã nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.

Si totdauna sânul ei era plin.

Îi sãrutam mâna.

Ea-mi da pãrul în sus si mã sãruta pe frunte.

Ne duceam la umbra dudului din fundul grãdinii.

Ea îsi înfigea furca cu caierul de in în brâu si începea sã tragã si sã rãsuceascã un fir lung si subtire. Eu mã culcam pe spate si lãsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mã uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se pãrea cã se scuturã o ploaie albastrã.

- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mã gâdila în crestetul capului.

- Sã spui...

Si niciodatã nu isprãvea basmul.

Glasul ei dulce mã legãna; genile mi se prindeau si adormeam; uneori tresãream s-o întrebam câte ceva; ea începea sã spuie, si eu visam înainte.

- A fost odatã un împãrat mare, mare...

- Cât de mare?

- Mare de tot. S,i-s,i iubea împa(ra(teasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. S,i îi pa(rea ra(u, îi pa(rea ra(u ca( nu avea copii...

- Bunico, e rãu sã nu ai copii?

- Fires,te cã e rãu. Casa omului fãrã copii e casã pustie.

- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rãu.

Ea lãsa fusul, râdea, îmi dãsfãcea pãrul cârliontat în douã si mã sãruta în crestetul capului.

Câte-o frunzã se dãsprindea din ramuri si cãdea legãnându-se. Eu mã luam cu ochii dupe ea si ziceam:

- Spune, bunico, spune.

- Si asa, îi pãrea grozav de rãu cã nu avea copii. Si... nu mai putea de pãrere de rãu câ nu are copii... Într-o zi veni la el un mos, bãtrân, bãtrân, cã-si târa barba pe jos de bãtrân si de cocos,at ce era. Si era mic, mic de tot...

- Cât era de mic?

- Poate sã fi fost, as,a, cam ca tine.

- Va sã zicã, nu era mic, mic de tot...

- Era mic, da' nu as,a mic de tot. Si cum veni îi zise: "Mãria-ta, ai doi meri în grãdinã, unul lângã altul, cã nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si când înfloresc nu stii care sunt florile unuia si care sunt ale altuia; si ãsti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scuturã si mere nu fac. Mãria-ta, sã stii cã atunci când or lega rod ãsti doi meri, împãrãteasa o sã rãmâie grea si o sã nascã un cocon cu totul si cu totul de aur"... Piticul se duse, si împaratul alergã în grãdinã, si cãutã, cãutãpeste tot locul, pânã dete peste ãi doi meri. Merii se scuturaserã de flori, cã sub ei parcã ninsese, dar rod nu legaserã.

- De ce nu legau rod, bunico?

- S,tiu eu?... Dumnezeu stie...

Era as,a de cald... as,a de bine în poala bunichii... o adiere încetinicã îmi rãcorea fruntea... norii albi, alunecând pe cerul albastru, mã ameteau... închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede si usurel firul lung din caierul de in.

- Si se gândi împãratul ce sã facã, ce sã dreagã ca merii sã facã mere. Unii îl sfãtuiau ca sã-i ude mereu; si i-a udat mereu; alt,ii ziceau sã le dea mai mult soare; si împãratul a tãiat toti pomii de jur împrejur. Si merii înfloreau în fitece sãptãmânã, si se scuturau, si rod nu legau. Într-o zi veni la împãrat o babã bãtrânã, bãtrânã si zbârcitã, ca mine de zbârcitã, si micã, micã, ca tine de micã...

- Ca mosu de micã?

- Da, ca mos,u...

- Atunci nu era micã de tot...

- Asa micã de tot nu era. Si zise împãratului: "Mãria-ta, pânã n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muset,el, si n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagãrod. Dar sã te pãzesti, mãria-ta, cã îndatã ce te-or simti florile, încep sã se miste, sã se batã, si multe se apleacã pe obrajii ei, si ea se dãsteaptã, cã doarme mai usor ca o pasãre; si vai de cel ce l-o vedea, cã-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruianã pucioasã or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai miscã"...

- Dar ce, ai adormit, flãcãul mamei?

Tresãream.

- A, nu... stiu unde ai rãmas... la-a-a... Zâna Florilor...

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cãdeau încãrcate de lene, de somn, de multumire. Si mã simteam usor, ca un fulg plutind pe o apã care curge încet, încetinel, încetisor...

Si bunica spunea, spunea înainte, si fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din burienile în care adormisem de atâtea ori.

- Si împãratul a încãlecat pe calul cel mai bun...

- Cel mai bun... îngânam eu, de fricã ca sã nu mã fure somnul.

- ... s-a luat o dãsagã cu merinde si a plecaaat...

- ... s-a plecaaat...

- Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...

- ... s-a dus, s-a dus...

- Pânã a dat de o pãdure mare si întunecoasã...

- ... întunecoasã...

- ... de nu se vedea prin ea. Si acolo si-a legat calul d-un s,tejar bãtrân, s-a pus dãsagele cãpãtâi si a închis ochii ca sã se odihneascã. Si... pasãmite pãdurea cânta si vorbea, cã era fermecatã. Si... cum îi aducea s,oapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împãratul adormi, si dormi, si dormi...

Când m-am dãsteptat, bunica isprãvise caierul.

Dar basmul?

Cu capul în poala bunichii, niciodatã n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poalã fermecatã, si un glas, s,i un fus cari mã furau pe nesimt,ite si adormeam fericit sub privirile si zâmbetul ei.