Comunicare Interculturală I. Cultura şi întărirea propriei judecăţi - Referate Comunicare - Referate, referate online pentru liceu si facultate...... - Carturarul-ALL
Marţi, 06-Decembrie-16, 10:51 PM
V-aţi înregistrat ca Vizitator | Grup "Vizitatori"Bine aţi venit Vizitator | RSS

Carturarul-All : Referate de Nota 10

Referate, referate online pentru liceu si facultate......

Principală » Back Referate » Referate Comunicare

Comunicare Interculturală I. Cultura şi întărirea propriei judecăţi
 Comunicare Interculturală
I. Cultura şi întărirea propriei judecăţi

Prin cultură se înţeleg atât de multe lucruri, în primul rând datorită folosirii cuvântului în discuţii frecvente şi banale, încât conceptul în sine necesită o abordare sistematică. Se aceptă aproape unanim că ea este un sistem de principii după care se desfăşoară întreaga activitate a unei colectivităţi. Altfel spus, cultura se referă la valorile sociale transmise, la comportamente şi simboluri care sunt  împărtăşite de către membrii unui grup social, şi cu ajutorul cărora aceştia interpretează şi îşi imbogăţesc experienţa şi conduitele. Unii cercetători văd cultura ca pe un sistem de principii după care are loc întreaga activitate - pe toate laturile - a unei colectivităţi. Dacă este aşa, atunci este prea mult, fiindcă întregul nu poate fi o parte, iar cultura nu este totul, fiindcă  oricât de multă importanţă i-am acorda (şi o facem!), totul nu încape într-o separare, iar noi chiar vrem s-o definim. Semiologul Umberto Eco a voit să furnizeze noii discipline un amplu fundal cultural şi filozofic, făcînd să conveargă către ea teme şi probleme ce-i sunt străine la prima vedere. Eco a pornit de la o axiomă a antropologiei culturale foarte răspîndită în prezent: întreaga viaţă socială poate fi considerată ca un fenomen de comunicare şi prin aceasta se încadrează în domeniul semiologiei, dat fiind că actul comunicării nu poate avea loc decît prin semne.
 Habermas concepe realitatea în funcţie de trei puncte de vedere transcedente specific, care determină trei categorii de cunoştere posibile: informaţiile – care extind puterea noastră tehnică de a dispune de lucruri -, interpretările – care permit o orientare a acţiunii în cadrul tradiţiilor comune – şi analizele – care eliberează conştiinţa de dependenţa sa faţă de anumite puteri hipostaziate. „Aceste diferite puncte de vedere îşi au originea într-un ansamblu complex de interese, care sunt acelea ale unei specii legate de la început de anumite medii de socializare, şi anume: munca, limba şi dominaţia. Specia umană îşi asigură existenţa în sânul anumitor sisteme, organizând împreună munca socială şi autoafirmarea printr-o convieţuire mediată de anumite tradiţii în cadrul comunicării în limbajul curent; şi, în sfârşit, cu anumitor identităţi ale eului care consolidează în fiecare stadiu al individuării conştiinţa individului în raport cu normele grupului.”1
       Edward O. Wilson, profesor la Harvard University2 are o teorie despre lucrurile care îi fac pe oameni să se comporte aşa cum se comportă. El crede că o mare parte din comportamentul uman - cum ar fi dominanta masculină, tabu-urile referitoare la incest si alte modele perpetuate de tradiţie şi de practicile culturale - nu sunt doar invenţii ale culturii. Wilson crede că modele culturale de felul acesta se află sub controlul geneticii pe care îl avem cu toţii imprimat în creier. Acest gen de comportamente a fost modelat de un fel special de evoluţie, în care genele şi cultura - forţele naturii şi ale hranei - au lucrat împreună.”3 Wilson, împreună cu co-autorul cărtii, Charles J. Lumsden, susţine ca genele şi cultura umană sunt legate între ele de multe mii de ani. Ei îşi intitulează teoria ”coevoluite genetico-culturala”. Cei doi spun ca este timpul să alăturăm biologia şi ştiinţele sociale într-o nouă ştiinţă umană darwinistă. Wilson şi Lumsden au publicat o  carte în care sugerează ca evoluţia culturală şi cea genetică au devenit legate între ele acum... doua milioane de ani, alimentându-se reciproc şi iniţiand un "foc prometeic” (acesta fiind chiar titlul cărtii), care a condus la evoluţia creierului la un nivel niciodată atins de un alt organ. Ei spun că această co-evoluţia genetico-culturală este ceea ce a dus la mintea omului de astăzi şi la cultura lui.4 
În orice cultură există metode recomandate şi interzise de a atinge valorile acceptate. Cu alte cuvinte, fiecare cultură are metode acceptate de a atinge ţeluri culturale. Metodele de a atinge ţeluri culturale implică acorduri împărtăşite despre felul cum se aşteaptă oamenii să se comporte. Există abordări alternative pentru a examina procesele culturale. O abordare constă în a arunca o privire asupra modului în care o cultură funcţionează din interior. Folosind această abordare, suntem preocupaţi să întelegem comportamentul oamenilor într-o cultură din punctul lor de vedere. O altă abordare ar fi compararea cultura unuia cu a altuia. În această abordare, se utilizează categorii predeterminate pentru a examina aspectele selectate ale culturii studiate. Cu alte cuvinte, obiectivul nu este să înţelegem culturile aşa cum le văd membrii lor, ci să determinam cum pot fi comparate culturile prin referinţă la o calitate particulară. Distincţia nu este nouă; la început, a fost propusa de Sapir, în 1925.  Distincţia este, de asemenea, făcuta de lingvistul K. L. Pike, în Communication and culture (1966), care foloseşte termenii de ”emic’’ şi ”etic’’ pentru a cataloga prima, respectiv a doua abordare.5
Chiar dacă acceptăm teoria genetico-culturală a reputatului profesor Wilson, tot nu putem să renunţăm la rolul învăţării, al însuşirii focului prometeic transmis. Cultura se însuşeşte. Şi poate nu întâmplător, caretea întâiului scriitor din literatura română este Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Totul are ca temei învăţătura: „Iar eu acum, odraslele mele, voi să vă învăţ, precum zice Solomon”Fiule, priimeşte învăţătura tătâne-tău şi ascultă sfatul mâne-ta, ca să trăieşti în veci”. Drept aceia, feţii ,iei, şi eu vă învăţ...”6 Învăţarea este, pentru cultura română, o fericită obsesie. Cel dintâi mare cronicar, Grigore Ureche, face apel la ea din prima frază a cronicii sale: Mulţi scriitorii au nevoit de au scris rândul şi povestea ţărâlor, de au lăsat izvod pă urmă, şi bune şi rele, să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze.”7
Dimitrie Cantemir începe astfel „Descrierea Moldovei”, studiu solicitat de Academia din Berlin: "Cine vrea să dea o descriere politică a Moldovei trebuie, după socotinţa mea, să cerceteze înainte de toate chipul în care este cârmuită, fiindcă noi socotim că în descrierea acestuia au dat greş chiar şi bărbaţii cei mai învăţaţi.”8 Şi mai departe:” Cine vrea să cerceteze de unde se trage boierimea moldovenească nu are trebuinţă să alerge, după pilda altor neamuri, la născociri îndoielnice şi întunecate. Scriitorii greci şi latini, pe care toţi învăţaţii lumii îi ştiu că sunt pricepuţi, ne dau în privinţa aceasta lumina cea mai limpede. Anton Pan scrie: 
Picioarele-ţi să roază pragurile învăţaţilor.
Şcoala face pe-omul om
Ş-altoiul pe pomul pom.9
       În sfârşit, Mihai Eminescu, poetul naţional, aducea generaţie dinaintea lui o critică vehementă tocmai pornind de la rolul învăţăturii:”Golul nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi, care e cultura adevărată, că niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însăşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care-şi închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analogă. O serie de fraze ieftine, copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mână, din discursurile unor politici trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit şi înlocuieşte încă în mare parte silinţa de-a învăţa singuri; raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi.”10 Afirmaţii care se înscriu în conceptul contestatar al secolului al XIX-lea, când se militează împotriva formelor fără fond. 
În şcoală, ca şi în familie, copiii învaţă că depind de cei din jur pentru a primi cele necesare: hrană, îmbrăcăminte, protecţie şi adăpost pentru intemperiile vremii. Elisabeta Stănciulescu consideră că "Revoluţia învăţămîntului care a însoţit apariţia societăţilor moderne a condus, prin obligativitatea şi prelungirea şcolarităţii, la o diminuare a importanţei familiei ca agent socializator. Fenomenul este considerat salutar, întrucît pierderea parţială a funcţiei educative a familiei favorizează democratizarea societăţii: ponderea elementelor atributive în sistemul de stratificare socială şi dependenţa poziţiei sociale a copilului de originea sa socială pot fi, astfel, diminuate.”11
Familia este cea care asigură transmisibilitatea. Ataşează-te de cei care te pot face mai bun, primeşte pe cei care la rândul tău îi poţi face mai buni, ne învaţă Seneca, iar Columella, în De re rustica, nota: ”nu numai natura, ci şi învăţătura creează deprinderi.” Aceasta vrea să însemne că faptele de cultură se transmit de la un om la altul, de la o generaţie la alta şi de la un popor la altul. Cum civilizaţia scrisului este relativ recentă, cultura veche se transmitea pe cale orală şi, mai ales prin proverbe, cântece sau, mai rar, prin epopei. În limba ebraică exista un cuvânt special care definea posibilităţile transmiterii de la o generaţie la alta: mashal.12
 Cercetătorii au înţeles, prin presupuneri, la ce se referea autorul israelit atunci când menţiona termenul mashal, chiar şi atunci când acesta nu este folosit cu intenţia de a introduce un exemplu sau mai multe exemple din acelaşi gen. Referinţele la mashal (pl.) făcute de Solomon în cartea Proverbelor constituie texte care, aparent, se referă la materialul care le urmează, dar această carte din Biblie conţine un bagaj amestecat de literatură şi, astfel, nu ajută la focalizarea atenţiei asupra unei definiţii a genului. În cazul altor referinţe, termenii asemănători poeziei biblice oferă ocazii mai bune de înţelegere a semnificaţiei lui mashal, deşi nu ni se dau definiţii precise. 
       "să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa (leâah)
       şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă.
Pentru prinderea înţelesului lui mashal sau al unui cuvânt adânc „o enigmă” înţelesul cuvintelor înţelepţilor şi al cuvintelor lor cu tâlc „ghicitori" - Prov.1:5-6
Mai întâi, mashal se află printre lucrurile primite, dobândite, transmise. Lui i se asociază forme de cunoaştere care sunt înrădăcinate în cuvintele care înseamnă mêlîsah indirect sau misterios, legat de ceea ce înseamnă în arabă ‘a evita’; hîdăh, este legat, de asemenea, de ceea ce în arabă înseamnă ‘a evita’.
       Ps.78:2-5 oferă un comentariu extins şi interesant referitor la mashal.
       "Îmi deschid gura şi vorbesc în mashal
       şi vestesc vorbirea neclară (hîdôt, ghicitori) a vremurilor străvechi.
       Ce am auzit, ce ştim
       ce ne-au povestit părinţii noştri,
       nu vom ascunde de copiii lor,
       ci vom vesti neamului de oameni care va veni
       laudele Domnului, puterea Lui
       şi minunile pe care le-a făcut."
Aici mashal este asociat într-un mod şi mai direct cu transmiterea de-a lungul generaţiilor, a tradiţiilor istorice şi a cunoştinţei moştenite (vezi şi Ps. 78:5-8, despre învăţătură şi cunoaştere). Vorbirea neclară (ghicitoarea) este asociată cu mashal, asemenea imaginii despre povestirea minunilor făcute de Dumnezeu, ele însele misterioase şi inexplicabile prin mijloacele umane, raţionale şi obişnuite (Ben-Amos, 1992a). Versetele 9-72 constituie o călătorie poetică prin momentele importante ale tradiţiei israelite, incluzând salvările miraculoase şi nedesăvârşirile Israelului ca naţiune de oportunişti.
       Ps. 49:5 (v.4 în engleză) îl asociază pe mashal cu hîdah, iar ‘descoperirea‘ acestuia este asociată cu muzica. Eclesiastul 12:9 îl descrie pe Koheleth, înţeleptul, ca şi cum „ar cântări”, „ar testa” sau „ar dovedi” (‘zn) şi, de asemenea, ca şi cum „ar căuta” (hâr) şi „ar îndrepta” (tân; adică, „ar aranja” sau „ar descoperi ceea ce este indirect”) multe mashal-uri. 
       "Amintirile voastre (de la zkr, a-şi aminti) sunt mashal-uri de cenuşă
       Întăriturile voastre „comemorative” sunt întărituri de lut." -  Iov 13:12
Versiunea NRSV traduce astfel: 
"Maximele voastre sunt proverbe (termenul mashal) de cenuşă
       Apărătorile voastre sunt apărători de lut."
Cuvântul zikărôn de la zkr, „a-şi aminti”, nu însemnă nicăieri altundeva zicală sau „maximă” (NRSV) de acest gen. Dacă folosim o traducere a acestui termen mai aproape de semnificaţia rădăcinii „amintire”, atunci gab din rândul al doilea al bicolonului se va traduce cel mai bine prin „‘întăritură”, semnificaţia cea mai literară a lui gab fiind „lucru rotund” (comparabil cu „morman de pietre” din Iosua 4:9). Cenuşa şi lutul se dizolvă şi se fărâmiţează uşor. Ce înseamnă atunci „un mashal de cenuşă”? Mashal pare a fi ceva comunicat într-un mod neclar, indirect, abstract, ceva asemănător unui miraj care se poate dizolva; este transmis mai departe, poate într-o formă narativă, ceva care are legătură cu amintirea. Probabil că Iov 13:12 sugerează că amintirea lasă în urmă doar ceva abstract, ceva care nu este real sau concret, o aroganţă, ceva care evocă altceva. Seamănă cu lucrul real, dar nu este lucrul real, ci un model. De aici porneşte legătura etimologică cu „asemănător cu”. În Iov 13:12, termenul mashal este folosit într-un mod foarte poetic şi, de aceea, ambiguu, dar noţiunea de mashal ca „aroganţă” stilizată, „abstracţie” sau „model” care se modelează în funcţie de amintire, ca imagine relevantă pentru o situaţie curentă extrasă din viaţa unui ţesător de proverbe, din lumea imaginaţiei sau din tradiţiile mai largi ale culturii care începe să ofere nişte indicii cu privire la relaţia conceptuală dintre tipurile de material incluse în categoria mashal.13
Când vorbim despre transmisibilitate, lucrurile nu stau altfel nici cu alte culturi. De pildă, Confucius, care a fi trăit între 55-79 î.Hr., a servit câtva timp la curtea prinţului său şi a întreprins apoi o călătorie în căutarea unui suveran mai receptiv la învăţăturile sale. El şi-a sfârşit viaţa înconjurat de discipoli. Tradiţia îi atribuie punerea la punct a primei opere literare chineze, o antologie de poezie, Shijing, a cărei valoare morală o accentuează. I se atribuie redactarea Analelor, Primăverii şi Toamnei, prin care îşi manifesta aprobarea sau dezaprobarea faţă de un evenimente. Contactul cel mai direct cu opera şi învăţăturile sale îl avem prin intermediul Convorbirilor pe care ni le-au transmis discipolii săi: o carte în care se întrepătrund aforisme, scurte dialoguri şi anecdote, unde nu există deci nici o demonstraţie riguroasă, dar care în simplitatea ei posedă o „savoare" inepuizabilă.14 Şi exemplele ar putea continua la nesfârţit. Emile Durkheim consideră că pe lîngă forţele în stare liberă care le împrospătează neîncetat pe ale noastre, mai există altele, fixate în diferitele tehnici şi tradiţii pe care le utilizăm. Prima este limba pe care o vorbim, fără ca s-o fi creat noi, invocăm drepturi instituite de alţii, tezaurul de cunoştinţe este transmis unei generaţii fără ca aceasta să-1 fi adunat etc. Concluzia este că datorăm societăţii diversele cîştiguri ale civilizaţiei şi, dacă în general nu cunoaştem sursa de unde provin ele, ştim, cel puţin, că nu reprezintă creaţia noastră. Dar tocmai ele sunt cele care conferă omului o fizionomie personală printre celelalte fiinţe, deoarece omul este om doar datorită civilizaţiei. El nu poate supravieţui în afara semenilor lui, are nevoie de ceea ce produc şi alţi oameni, nu doar natura şi, mai presus de orice, are nevoie de comunicare, să-şi împărtăşească gândurile şi sentimentele. În concluzie, el nu poate să ignore sentimentul că există cauze externe care acţionează şi care îi conferă însuşirile specifice naturii sale, asemenea unor puteri care-1 protejează, asigurîndu-i o soartă privilegiată. Acestora, ne sugerează el, omul trebuia să le atribuie o demnitate pe măsura valorii lor.15
Nu alta este viziunea  Vedelor indice. Cuvântul veda îşi are originea în sanscritul vidya, care înseamnă cunoştinţă, ştiinţă şi vedere (rădăcina vid înseamnă a vedea). Aceasta înseamnă că învăţăturile Veda sunt transmise de cei care au văzut şi de înţelepţi care au auzit şi au înţeles. Ele au fost transmise din generaţie în generaţie, de la dascăl la învăţăcel, pe cale orală. „Astfel, interesele ce conduc cunoaşterea se regăsesc la nivelul diferitelor funcţii ale eului, care adaptează la condiţiile sale de viaţă exterioare în procese de învăţare; care prin anumite procese de formare îşi găseşte locul în complexul de comunicare al unei anumite ambianţe sociale; care îşi construeşte identitatea în conflictul dintre cerinţe instinctuale şi constrângerile societăţii.”16
Deşi presupunem că fiecare generaţie s-a minunat de câte tezaure a îngrămădit geniul uman până la ea şi, mai mult, de câte schimbări s-au produs sub ochii ei, nu putem accepta ideea că totdeauna a fost la fel. Pentru a ne da seama de ritmul schimbărilor, suntem obligaţi să introducem în calcul elementul timp, conceput ca intervale în cursul cărora au loc întâmplări. Când ne referim la ritmul schimbării, vorbim de numărul de evenimente ce se îngrămădesc într-un interval de timp fixat în mod arbitrar. Alvin Toffler constată că există un consens foarte larg al istoricilor şi arheologilor, trecând prin toată pleiada de savanţi care se ocupă de ştiinţele naturii, de sociologie sau de economie, printre psihologi şi alţi cercetători, în legătură cu faptul că multe procese sociale se accelerează într-un mod spectaculos.17 Dinamismul este de necontestat ca fiind mai activ în zilele noastre prin numărul mare de invenţii, prin existenţa unor puternice centre de cercetare, inclusiv cele arondate marilor universităţi, şi prin timpul scurt pe care îl necesită acum punerea lor în practică. Dezvoltarea, sub ochii noştri, a telefoniei, este una din multele dovezi convingătoare. Capacitatea de a afla noutăţi prin calculator, a doua.
Calitatea culturii de a fi dinamică este demonstrată şi prin capacitatea ei de a se difuza. Marele Învăţător a atras atenţia că nimeni nu aprinde o lumină ca s-o ţină sub obroc (baniţă), adică sub un acopeământ, să nu fie văzută. Popoarele care au ţinut un adevăr, o descoperire, o invenţie numai pentru ele le-au transformat în rădăcini moarte şi n-au fecundat. Invers, popoarele care au ştiut să le facă cunoscute, să le vândă, au atras şi altele în circuit şi au devenit culturi superioare, determinând şi pe altele să le urmeze şi s-au impus. Aceasta este soarta culturii greceşti, sau a culturii romane, iar, mai apoi, a culturii engleze. „În acest început de secol, forţele globalizatoare ale integrării economice, turismului şi migraţiei, etc. au devenit, mai mult ca oricând, factori importanţi care justifică interesul special pentru competenţa mărită a comunicării interculturale. Profesorul Randy Kluver menţioneă câteva categorii importante care merită atenţia teoreticienilor comunicaţiilor interculturale.18 El le grupează în implicaţii sociale şi implicaţiile interpersonale. Există trei tipuri de relaţii potenţiale între om şi natură: autoritate asupra naturii, armonie cu natura şi subjugarea naturii. Aceste soluţii sunt de obicei fără complicaţii, simpliste şi pot fi ilustrate cel mai bine prin exemple. În societăţile industrializate ca Statele Unite vizunea de autoritate-asupra-naturii tinde să predomine. "Această orientare implică ideea că toate forţele naturale pot şi trebuie să fie învinse sau/şi puse la îndemâna utilizării lor de către oameni; asemenea exemple: barajele de pe râuri, mutarea munţilor, şi controlul bolilor prin medicamente. Viziunea despre o armonie-cu-natura atrage nicio deosebire între viaţa umană, natură şi supranatural - oricare dintre ele este o extensie a celeilalte.”19
Dat fiind faptul că domeniul comunicaţiilor interculturale este tipic construit în primul rând  ca fiind interpersonal, poate fi mai uşor să le adresez pe acestea mai întâi. În orice caz, aceste forţe sunt inerent culturale şi sociale, motiv pentru care Randy Kluver crede că cel mai bine ar fi ca orice analiză  să înceapă cu o discuţie despre marile implicaţii sociale şi culturale ale globalizării din era modernă.20 
Diferenţele dintre viziunile despre lume au un foarte mare impact asupra procesului de comnunicare cu persoanele din alte culturi. Limba evoluează odată cu societatea, iar dezvoltarea societăţii este tributară comunicării prin limbă. Realitate vizibilă în istoria culturii: o dată cu expansiunea civilizaţiei greceşti, limba greacă dobîndeşte un statut mai puternic. Dacă înainte existau aproape tot atîtea variante de greacă cîte texte erau, în epoca ulterioară cuceririlor lui Alexandru cel Mare se răspîndeşte o limbă greacă comună, aşa-numita koine. Aceasta nu va fi numai limba în care se vor scrie operele lui Strabon, Plutarh şi Aristotel, ci limba transmisă de şcolile de gramatică, ea devenind treptat limba oficială a întregii zone mediteraneene şi orientale atinse de cucerirea lui Alexandru şi supravieţuind pe timpul dominaţiei romane ca limbă a culturii. Vorbită chiar de patricienii şi de intelectualii romani, precum şi de cei implicaţi în comerţ, în călătorii, în diplomaţie, în dezbaterea ştiinţifică şi filosofică în lumea cunoscută, greaca devine limba în care se transmit primele texte ale creştinismului (evangheliile şi traducerea Septuagintei, secolul al III-lea î.Cr.) şi dezbaterile teologice ale primilor părinţi ai Bisericii.”21

       Aşa cum un individ are propriile-i criterii de valoare, iar grupul se deosebeşte de mulţime prin anumite trăsături specifice, cultura, la rândul ei selectează şi aplică valori care o definşte în raport cu altele, din alt spaţiu sau timp. Cauzele pentru care o opţiune se dimunează sau chiar piere la un moment dat, alta se dezvoltă şi devine dominantă pentru o perioadă sau grpare pot fi mai mult observate decât explicate, ceea ce nu vrea să însemne că nu pot fi interpretate, ci doar că nu intră în zona hazardului. De pildă, nu credem că vom găsi o explicaţie suficient de convingătoare pentru care poporul român, de origine romană, a optat pentru religia ortodoxă, a Răsăritului, şi nu de catolicismul promovat de Roma, dar putem citi momentele care au produs glisarea, iar acestea să ni se pară logice sau normale. De asemenea, ni se poate părea firesc că am adoptat, la un moment dat,  straiele nemţeşti în locul portului oriental, dar tot firesc li se părea portul lor şi celor care aveau turbane. Portul bărbii în contemporanietate de către tineri are explicaţii de la un ins la altul, dar relativa generalizare ţine de o selecţie greu de demonstrat  în afara opţiunii.
       O altă formă de selecţie este relaţia băştinaşului cu cel venit din altă parte, numit venetic. Omul venit în sat, venit din altă parte, oricît de mult ar sta, rămîne totuşi un străin, ne asigură Bernea, pornind de la cercetări de teren. „Veneticu-i venetic şi nu-i bine văzut, că nu de bun a plecat, se întreabă românul. De ce o venit? La el în sat n-o putut sta? Dacă şi-a părăsit satul nu-i om de ispravă; da şi de e, tot nu să uită lumea bucuros la el, că vezi, nu-1 ştie nime, nici neam, nici loc, nu-1 ştie nime. Şi vezi, omu să teme!"
„Veneticu-i rău văzut, că nu ştie nime ce-i în el, ce sămânţă are. Omu strein tot strein rămâne, orice-ar face.” În contrast cu această opţiune, avem comportamentul locuitorilor din Statele Unite, pentru care noul venit ar face foarte bine dacă şi-ar găsi un loc printer ei. Evident că există explicaţii, darn u acesta este obiectul observaţiei noastre, ci doar să atragem atenţia asupra istoriei care stă în spatele unui comportament selective.
       Şi altă abordare selectivă: în secolul al XlX-lea Oscar Wilde a fost ruinat, în ciuda creativităţii sale, când justiţia 1-a găsit vinovat de practici homosexuale. În S.U.A. numeroase instituţii au propus a se limita drepturile civile ale homosexualilor. Freud nu consideră homosexualitatea o boală, dar este ambivalent în legătură cu normalitatea unei asemenea conduite. În 1973, Asociaţia Americană de Psihiatrie îndepărtează homosexualitatea de pe lista afecţiunilor mentale, sprijinind astfel punctul de vedere că alegerea partenerului sexual de acelaşi gen nu este în mai mare măsură un indicator de tulburare mintală decât este alegerea partenerului de acelaşi sex. Investigaţia extinsă, sponsorizată de Institutul Kinsey, arată că persoanele care preferă partenerul de acelaşi sex sunt la fel de bine adaptate, comparabil cu eşantionul heterosexualilor. Majoritatea homosexualilor studiaţi sunt implicaţi în relaţii regulate, îşi derivă satisfacţia de la slujba pe care o practică, au un cerc larg de prieteni şi se descriu pe ei înşişi ca fiind „destul de fericiţi”.22 La începutul secolului XXI, lucrurile evoluează, asfel încât S.U.A. trimite la Bucureşti, capitala unei ţări majoritar creştine, un ambasador homosexual, care vine însoţit de prietenul lui. Curând, el se consideră însă persecutat în propria lui ţară şi-şi dă demisia din diplomaţie afirmând: „In ultimii trei ani, am cerut cu insistenta secretarului (de stat, Condoleezza Rice) si echipei sale de conducere sa remedieze politicile care ii discrimineaza pe angajaţii aparţinând comunitatii gay sau lesbiene. Dar nu am obţinut nici un rezultat, iar eu m-am simţit silit să aleg între obligaţiile faţă de partenerul meu – care este familia mea – şi datoria faţă de ţara mea. Faptul că o persoană a fost pusă în situaţia de a face această alegere este o pată pe mandatul de conducere al secretarului de stat şi o ruşine pentru această instituţie şi pentru ţara noastră”. Guest şi-a argumentat gestul prin faptul că partenerii diplomaţilor homosexuali nu au dreptul la antrenamentele de autoapărare oferite de Departamentul de Stat şi nu beneficiază de asistenţă medicală gratuită în străinatate, evacuare garantată în caz de urgenţă medicală şi nici de indemnizaţiile speciale oferite soţilor sau soţiilor diplomaţilor trimişi în misiune.23 Guest şi susţinătorii lui şi-au câştigat drepturile, astfel că anul acesta, 2009, cererile lui au fost acceptate de Departament.
Am făcut această trimitere pentru a arăta complecsitatea vieţii sociale contemporane şi pentru a arăta varietatea de abordare a problematicii membrilor societăţii. Raportându-se la realitate, sociologia are menirea, consideră Dimitrie Gusti, să cerceteze societatea în toate aspectele ei, să studieze  societatea ca totalitate. El se întrabă: este realitatea socială într-adevăr o realitate totală, nu se desface cumva ca o simplă sumă, în elemente componente, numai juxtapuse? Este societatea altceva decât suma aritmetică a indivizilor şi a manifestărilor de vieaţă a acestora? Şi cealaltă problemă: chiar dacă societatea este o totalitate originară, ireductibilă şi deci inexplicabilă numai prin elemente componente, din moment ce formeaza obiectul de cercetare al mai multor ştiinţe, care o studiază sub câte un aspect al ei, ce rost mai are o ştiinţă nouă, care n-ar putea fi de cât un corp al altor ştiinţe, o enciclopedie a ştiinţelor sociale particulare? Şi Gusti va răspunde: „fenomenele juridice, etnice, lingvistice, economice, religioase, artistice, ştiinţifice, adică tot ce se leagă de viaţa superioară a omului, sunt fenomene sociale, născute în societate, desvoltate în societate şi care în afară de societate n-au nici rost, nici înţeles.”24 Decenii mai târziu, Goffman observă că atunci când examinăm un grup sau o clasă de indivizi, descoperim că membrii săi tind să-şi investească ego-urile în primul rînd în anumite rutine, dînd mai puţină atenţie celorlalte, pe care tot ei le performează. Astfel, nu specialist ar putea dori să facă o figură modestă pe stradă, într-un magazin sau acasă, dar în sfera socială care include etalarea competenţei sale profesionale va fi mai preocupat să ofere un spectacol de efect. Mobilizîndu-şi comportamentul pentru a face impresie, el nu va fi preocupat de întregul set al diferitelor rutine pe care le performează, ci doar de rutina din care derivă reputaţia lui profesională. Pe acest temei, mulţi autori au ales să facă distincţia între grupuri cu obiceiuri aristocratice (oricare ar fi statutul lor social) şi grupuri cu caracter burghez. S-a spus că datina aristocratică este cea care mobilizează toate activităţile minore din viaţă, care ies din sfera preocupărilor serioase ale altor clase, şi imprimă acestor activităţi expresia caracterului, a puterii şi a distincţiei:25 Puterea nu constă însă doar în forţa fizică, iar prestigiul nu este dat de (sau doar de) bunurile materiale. Societatea modernă este puternic dominată de cultură.
Încă din antichitate înţeleptul – deţinătorul de experienţă şi de valori ale minţii – a avut locul bine stabilit în vârful ierarhiei. Nici o cultură nu poate exista fără societate, scrie Giddens,  aşa cum, nici o societate nu poate exista fără cultură.26
 Fără cultură, n-am mai fi deloc „umani”, ci doar supravieţuitori ai planetei. N-am avea un limbaj în care să ne exprimăm, am transmite doar semnale, asemeni păsărilor şi animalelor. Şi, mai important,  n-am poseda simţul conştiinţei de sine, nu am putea medita asupra propriului nostru destin,  iar capacitatea noastră de gândire sau de judecată ar fi limitată, rezumându-ne doar la procreere şi asigurarea hranei. Fără cultură experienţele unei generaţii s-ar dizolva în neant, iar  omul s-ar întoarce la stadiul culegătorului de fructe.
Categorie: Referate Comunicare | Adăugat de: Upsy-Dupsy (27-Ianuarie-12) | Nivel: Facultate
Vizualizări: 544 | Tag-uri: Cultura şi întărirea propriei judec, Comunicare Interculturală I. Cultur, Comunicare Interculturală | Nota Referat: 0.0/0
Total comentarii : 0
Name *:
Email:
Code *:
Cauta un referate
Meniu site
Info
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Mini-chat
200
Statistici

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0