Comunicare Interculturală I. Cultura şi întărirea propriei judecăţi
Prin
cultură se înţeleg atât de multe lucruri, în primul rând datorită
folosirii cuvântului în discuţii frecvente şi banale, încât conceptul în
sine necesită o abordare sistematică. Se aceptă aproape unanim că ea
este un sistem de principii după care se desfăşoară întreaga activitate a
unei colectivităţi. Altfel spus, cultura se referă la valorile sociale
transmise, la comportamente şi simboluri care sunt împărtăşite de către
membrii unui grup social, şi cu ajutorul cărora aceştia interpretează
şi îşi imbogăţesc experienţa şi conduitele. Unii cercetători văd cultura
ca pe un sistem de principii după care are loc întreaga activitate - pe
toate laturile - a unei colectivităţi. Dacă este aşa, atunci este prea
mult, fiindcă întregul nu poate fi o parte, iar cultura nu este totul,
fiindcă oricât de multă importanţă i-am acorda (şi o facem!), totul nu
încape într-o separare, iar noi chiar vrem s-o definim. Semiologul
Umberto Eco a voit să furnizeze noii discipline un amplu fundal cultural
şi filozofic, făcînd să conveargă către ea teme şi probleme ce-i sunt
străine la prima vedere. Eco a pornit de la o axiomă a antropologiei
culturale foarte răspîndită în prezent: întreaga viaţă socială poate fi
considerată ca un fenomen de comunicare şi prin aceasta se încadrează în
domeniul semiologiei, dat fiind că actul comunicării nu poate avea loc
decît prin semne. Habermas
concepe realitatea în funcţie de trei puncte de vedere transcedente
specific, care determină trei categorii de cunoştere posibile: informaţiile – care extind puterea noastră tehnică de a dispune de lucruri -, interpretările – care permit o orientare a acţiunii în cadrul tradiţiilor comune – şi analizele –
care eliberează conştiinţa de dependenţa sa faţă de anumite puteri
hipostaziate. „Aceste diferite puncte de vedere îşi au originea într-un
ansamblu complex de interese, care sunt acelea ale unei specii legate de
la început de anumite medii de socializare, şi anume: munca, limba şi
dominaţia. Specia umană îşi asigură existenţa în sânul anumitor sisteme,
organizând împreună munca socială şi autoafirmarea printr-o convieţuire
mediată de anumite tradiţii în cadrul comunicării în limbajul curent;
şi, în sfârşit, cu anumitor identităţi ale eului care consolidează în
fiecare stadiu al individuării conştiinţa individului în raport cu
normele grupului.”1 Edward O. Wilson, profesor la Harvard University2 are
o teorie despre lucrurile care îi fac pe oameni să se comporte aşa cum
se comportă. El crede că o mare parte din comportamentul uman - cum ar
fi dominanta masculină, tabu-urile referitoare la incest si alte modele
perpetuate de tradiţie şi de practicile culturale - nu sunt doar
invenţii ale culturii. Wilson crede că modele culturale de felul acesta
se află sub controlul geneticii pe care îl avem cu toţii imprimat în
creier. Acest gen de comportamente a fost modelat de un fel special de
evoluţie, în care genele şi cultura - forţele naturii şi ale hranei - au
lucrat împreună.”3 Wilson,
împreună cu co-autorul cărtii, Charles J. Lumsden, susţine ca genele şi
cultura umană sunt legate între ele de multe mii de ani. Ei îşi
intitulează teoria ”coevoluite genetico-culturala”. Cei doi spun ca este
timpul să alăturăm biologia şi ştiinţele sociale într-o nouă ştiinţă
umană darwinistă. Wilson şi Lumsden au publicat o carte în care
sugerează ca evoluţia culturală şi cea genetică au devenit legate între
ele acum... doua milioane de ani, alimentându-se reciproc şi iniţiand un
"foc prometeic” (acesta fiind chiar titlul cărtii), care a condus la
evoluţia creierului la un nivel niciodată atins de un alt organ. Ei spun
că această co-evoluţia genetico-culturală este ceea ce a dus la mintea
omului de astăzi şi la cultura lui.4 În
orice cultură există metode recomandate şi interzise de a atinge
valorile acceptate. Cu alte cuvinte, fiecare cultură are metode
acceptate de a atinge ţeluri culturale. Metodele de a atinge ţeluri
culturale implică acorduri împărtăşite despre felul cum se aşteaptă
oamenii să se comporte. Există abordări alternative pentru a examina
procesele culturale. O abordare constă în a arunca o privire asupra
modului în care o cultură funcţionează din interior. Folosind această
abordare, suntem preocupaţi să întelegem comportamentul oamenilor într-o
cultură din punctul lor de vedere. O altă abordare ar fi compararea
cultura unuia cu a altuia. În această abordare, se utilizează categorii
predeterminate pentru a examina aspectele selectate ale culturii
studiate. Cu alte cuvinte, obiectivul nu este să înţelegem culturile aşa
cum le văd membrii lor, ci să determinam cum pot fi comparate culturile
prin referinţă la o calitate particulară. Distincţia nu este nouă; la
început, a fost propusa de Sapir, în 1925. Distincţia este, de
asemenea, făcuta de lingvistul K. L. Pike, în Communication and culture (1966), care foloseşte termenii de ”emic’’ şi ”etic’’ pentru a cataloga prima, respectiv a doua abordare.5 Chiar
dacă acceptăm teoria genetico-culturală a reputatului profesor Wilson,
tot nu putem să renunţăm la rolul învăţării, al însuşirii focului
prometeic transmis. Cultura se însuşeşte. Şi poate nu întâmplător,
caretea întâiului scriitor din literatura română este Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.
Totul are ca temei învăţătura: „Iar eu acum, odraslele mele, voi să vă
învăţ, precum zice Solomon”Fiule, priimeşte învăţătura tătâne-tău şi
ascultă sfatul mâne-ta, ca să trăieşti în veci”. Drept aceia, feţii
,iei, şi eu vă învăţ...”6 Învăţarea
este, pentru cultura română, o fericită obsesie. Cel dintâi mare
cronicar, Grigore Ureche, face apel la ea din prima frază a cronicii
sale: Mulţi scriitorii au nevoit de au scris rândul şi povestea ţărâlor,
de au lăsat izvod pă urmă, şi bune şi rele, să rămâie feciorilor şi
nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi
să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să
îndirepteze.”7 Dimitrie
Cantemir începe astfel „Descrierea Moldovei”, studiu solicitat de
Academia din Berlin: "Cine vrea să dea o descriere politică a Moldovei
trebuie, după socotinţa mea, să cerceteze înainte de toate chipul în
care este cârmuită, fiindcă noi socotim că în descrierea acestuia au dat
greş chiar şi bărbaţii cei mai învăţaţi.”8 Şi
mai departe:” Cine vrea să cerceteze de unde se trage boierimea
moldovenească nu are trebuinţă să alerge, după pilda altor neamuri, la
născociri îndoielnice şi întunecate. Scriitorii greci şi latini, pe care
toţi învăţaţii lumii îi ştiu că sunt pricepuţi, ne dau în privinţa
aceasta lumina cea mai limpede. Anton Pan scrie: Picioarele-ţi să roază pragurile învăţaţilor. Că Şcoala face pe-omul om În
sfârşit, Mihai Eminescu, poetul naţional, aducea generaţie dinaintea
lui o critică vehementă tocmai pornind de la rolul învăţăturii:”Golul
nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără
cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba
naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o
vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e
echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea
propriei judecăţi, care e cultura adevărată, că niciodată fraza
libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea
de a dispune de sine însăşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu o
utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care-şi
închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia
modernă fără o dezvoltare economică analogă. O serie de fraze ieftine,
copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mână, din
discursurile unor politici trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit
şi înlocuieşte încă în mare parte silinţa de-a învăţa singuri;
raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc
exerciţiul propriei judecăţi.”10 Afirmaţii care se înscriu în conceptul contestatar al secolului al XIX-lea, când se militează împotriva formelor fără fond. În
şcoală, ca şi în familie, copiii învaţă că depind de cei din jur pentru
a primi cele necesare: hrană, îmbrăcăminte, protecţie şi adăpost pentru
intemperiile vremii. Elisabeta Stănciulescu consideră că "Revoluţia
învăţămîntului care a însoţit apariţia societăţilor moderne a condus,
prin obligativitatea şi prelungirea şcolarităţii, la o diminuare a
importanţei familiei ca agent socializator. Fenomenul este considerat
salutar, întrucît pierderea parţială a funcţiei educative a familiei
favorizează democratizarea societăţii: ponderea elementelor atributive
în sistemul de stratificare socială şi dependenţa poziţiei sociale a
copilului de originea sa socială pot fi, astfel, diminuate.”11 Familia
este cea care asigură transmisibilitatea. Ataşează-te de cei care te
pot face mai bun, primeşte pe cei care la rândul tău îi poţi face mai
buni, ne învaţă Seneca, iar Columella, în De re rustica,
nota: ”nu numai natura, ci şi învăţătura creează deprinderi.” Aceasta
vrea să însemne că faptele de cultură se transmit de la un om la altul,
de la o generaţie la alta şi de la un popor la altul. Cum civilizaţia
scrisului este relativ recentă, cultura veche se transmitea pe cale
orală şi, mai ales prin proverbe, cântece sau, mai rar, prin epopei. În
limba ebraică exista un cuvânt special care definea posibilităţile
transmiterii de la o generaţie la alta: mashal.12 Cercetătorii au înţeles, prin presupuneri, la ce se referea autorul israelit atunci când menţiona termenul mashal,
chiar şi atunci când acesta nu este folosit cu intenţia de a introduce
un exemplu sau mai multe exemple din acelaşi gen. Referinţele la mashal (pl.) făcute de Solomon în cartea Proverbelor constituie
texte care, aparent, se referă la materialul care le urmează, dar
această carte din Biblie conţine un bagaj amestecat de literatură şi,
astfel, nu ajută la focalizarea atenţiei asupra unei definiţii a
genului. În cazul altor referinţe, termenii asemănători poeziei biblice
oferă ocazii mai bune de înţelegere a semnificaţiei lui mashal, deşi nu ni se dau definiţii precise. "să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa (leâah) şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă. Pentru prinderea înţelesului lui mashal sau al unui cuvânt adânc „o enigmă” înţelesul cuvintelor înţelepţilor şi al cuvintelor lor cu tâlc „ghicitori" - Prov.1:5-6 Mai întâi, mashal se află printre lucrurile primite, dobândite, transmise. Lui i se asociază forme de cunoaştere care sunt înrădăcinate în cuvintele care înseamnă mêlîsah indirect sau misterios, legat de ceea ce înseamnă în arabă ‘a evita’; hîdăh, este legat, de asemenea, de ceea ce în arabă înseamnă ‘a evita’. Ps.78:2-5 oferă un comentariu extins şi interesant referitor la mashal. "Îmi deschid gura şi vorbesc în mashal şi vestesc vorbirea neclară (hîdôt, ghicitori) a vremurilor străvechi. Ce am auzit, ce ştim ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut." Aici mashal este
asociat într-un mod şi mai direct cu transmiterea de-a lungul
generaţiilor, a tradiţiilor istorice şi a cunoştinţei moştenite (vezi şi
Ps. 78:5-8, despre învăţătură şi cunoaştere). Vorbirea neclară
(ghicitoarea) este asociată cu mashal,
asemenea imaginii despre povestirea minunilor făcute de Dumnezeu, ele
însele misterioase şi inexplicabile prin mijloacele umane, raţionale şi
obişnuite (Ben-Amos, 1992a). Versetele 9-72 constituie o călătorie
poetică prin momentele importante ale tradiţiei israelite, incluzând
salvările miraculoase şi nedesăvârşirile Israelului ca naţiune de
oportunişti. Ps. 49:5 (v.4 în engleză) îl asociază pe mashal cu hîdah,
iar ‘descoperirea‘ acestuia este asociată cu muzica. Eclesiastul 12:9
îl descrie pe Koheleth, înţeleptul, ca şi cum „ar cântări”, „ar testa”
sau „ar dovedi” (‘zn) şi, de asemenea, ca şi cum „ar căuta” (hâr) şi „ar îndrepta” (tân; adică, „ar aranja” sau „ar descoperi ceea ce este indirect”) multe mashal-uri. "Amintirile voastre (de la zkr, a-şi aminti) sunt mashal-uri de cenuşă Întăriturile voastre „comemorative” sunt întărituri de lut." - Iov 13:12 Versiunea NRSV traduce astfel: "Maximele voastre sunt proverbe (termenul mashal) de cenuşă Apărătorile voastre sunt apărători de lut." Cuvântul zikărôn de la zkr,
„a-şi aminti”, nu însemnă nicăieri altundeva zicală sau „maximă” (NRSV)
de acest gen. Dacă folosim o traducere a acestui termen mai aproape de
semnificaţia rădăcinii „amintire”, atunci gab din rândul al doilea al bicolonului se va traduce cel mai bine prin „‘întăritură”, semnificaţia cea mai literară a lui gab fiind
„lucru rotund” (comparabil cu „morman de pietre” din Iosua 4:9). Cenuşa
şi lutul se dizolvă şi se fărâmiţează uşor. Ce înseamnă atunci „un mashal de cenuşă”? Mashal pare
a fi ceva comunicat într-un mod neclar, indirect, abstract, ceva
asemănător unui miraj care se poate dizolva; este transmis mai departe,
poate într-o formă narativă, ceva care are legătură cu amintirea.
Probabil că Iov 13:12 sugerează că amintirea lasă în urmă doar ceva
abstract, ceva care nu este real sau concret, o aroganţă, ceva care
evocă altceva. Seamănă cu lucrul real, dar nu este lucrul real, ci un
model. De aici porneşte legătura etimologică cu „asemănător cu”. În Iov
13:12, termenul mashal este folosit într-un mod foarte poetic şi, de aceea, ambiguu, dar noţiunea de mashal ca
„aroganţă” stilizată, „abstracţie” sau „model” care se modelează în
funcţie de amintire, ca imagine relevantă pentru o situaţie curentă
extrasă din viaţa unui ţesător de proverbe, din lumea imaginaţiei sau
din tradiţiile mai largi ale culturii care începe să ofere nişte indicii
cu privire la relaţia conceptuală dintre tipurile de material incluse în categoria mashal.13 Când
vorbim despre transmisibilitate, lucrurile nu stau altfel nici cu alte
culturi. De pildă, Confucius, care a fi trăit între 55-79 î.Hr., a
servit câtva timp la curtea prinţului său şi a întreprins apoi o
călătorie în căutarea unui suveran mai receptiv la învăţăturile sale. El
şi-a sfârşit viaţa înconjurat de discipoli. Tradiţia îi atribuie
punerea la punct a primei opere literare chineze, o antologie de
poezie, Shijing, a cărei valoare morală o accentuează. I se atribuie redactarea Analelor, Primăverii şi Toamnei, prin
care îşi manifesta aprobarea sau dezaprobarea faţă de un evenimente.
Contactul cel mai direct cu opera şi învăţăturile sale îl avem prin
intermediul Convorbirilor pe
care ni le-au transmis discipolii săi: o carte în care se întrepătrund
aforisme, scurte dialoguri şi anecdote, unde nu există deci nici o
demonstraţie riguroasă, dar care în simplitatea ei posedă o „savoare"
inepuizabilă.14 Şi
exemplele ar putea continua la nesfârţit. Emile Durkheim consideră că
pe lîngă forţele în stare liberă care le împrospătează neîncetat pe ale
noastre, mai există altele, fixate în diferitele tehnici şi tradiţii pe
care le utilizăm. Prima este limba pe care o vorbim, fără ca s-o fi
creat noi, invocăm drepturi instituite de alţii, tezaurul de cunoştinţe
este transmis unei generaţii fără ca aceasta să-1 fi adunat etc.
Concluzia este că datorăm societăţii diversele cîştiguri ale
civilizaţiei şi, dacă în general nu cunoaştem sursa de unde provin ele,
ştim, cel puţin, că nu reprezintă creaţia noastră. Dar tocmai ele sunt
cele care conferă omului o fizionomie personală printre celelalte
fiinţe, deoarece omul este om doar datorită civilizaţiei. El nu poate
supravieţui în afara semenilor lui, are nevoie de ceea ce produc şi alţi
oameni, nu doar natura şi, mai presus de orice, are nevoie de
comunicare, să-şi împărtăşească gândurile şi sentimentele. În concluzie,
el nu poate să ignore sentimentul că există cauze externe care
acţionează şi care îi conferă însuşirile specifice naturii sale,
asemenea unor puteri care-1 protejează, asigurîndu-i o soartă
privilegiată. Acestora, ne sugerează el, omul trebuia să le atribuie o
demnitate pe măsura valorii lor.15 Nu alta este viziunea Vedelor indice. Cuvântul veda îşi are originea în sanscritul vidya, care înseamnă cunoştinţă, ştiinţă şi vedere (rădăcina vid înseamnă
a vedea). Aceasta înseamnă că învăţăturile Veda sunt transmise de cei
care au văzut şi de înţelepţi care au auzit şi au înţeles. Ele au fost
transmise din generaţie în generaţie, de la dascăl la învăţăcel, pe cale
orală. „Astfel, interesele ce conduc cunoaşterea se regăsesc la nivelul
diferitelor funcţii ale eului, care adaptează la condiţiile sale de
viaţă exterioare în procese de învăţare; care prin anumite procese de
formare îşi găseşte locul în complexul de comunicare al unei anumite
ambianţe sociale; care îşi construeşte identitatea în conflictul dintre
cerinţe instinctuale şi constrângerile societăţii.”16 Deşi
presupunem că fiecare generaţie s-a minunat de câte tezaure a
îngrămădit geniul uman până la ea şi, mai mult, de câte schimbări s-au
produs sub ochii ei, nu putem accepta ideea că totdeauna a fost la fel.
Pentru a ne da seama de ritmul schimbărilor, suntem obligaţi să
introducem în calcul elementul timp, conceput ca intervale în cursul
cărora au loc întâmplări. Când ne referim la ritmul schimbării, vorbim
de numărul de evenimente ce se îngrămădesc într-un interval de timp
fixat în mod arbitrar. Alvin Toffler constată că există un consens
foarte larg al istoricilor şi arheologilor, trecând prin toată pleiada
de savanţi care se ocupă de ştiinţele naturii, de sociologie sau de
economie, printre psihologi şi alţi cercetători, în legătură cu faptul
că multe procese sociale se accelerează într-un mod spectaculos.17 Dinamismul este de necontestat
ca fiind mai activ în zilele noastre prin numărul mare de invenţii,
prin existenţa unor puternice centre de cercetare, inclusiv cele
arondate marilor universităţi, şi prin timpul scurt pe care îl necesită
acum punerea lor în practică. Dezvoltarea, sub ochii noştri, a
telefoniei, este una din multele dovezi convingătoare. Capacitatea de a
afla noutăţi prin calculator, a doua. Calitatea
culturii de a fi dinamică este demonstrată şi prin capacitatea ei de a
se difuza. Marele Învăţător a atras atenţia că nimeni nu aprinde o
lumină ca s-o ţină sub obroc (baniţă), adică sub un acopeământ, să nu
fie văzută. Popoarele care au ţinut un adevăr, o descoperire, o invenţie
numai pentru ele le-au transformat în rădăcini moarte şi n-au fecundat.
Invers, popoarele care au ştiut să le facă cunoscute, să le vândă, au
atras şi altele în circuit şi au devenit culturi superioare, determinând
şi pe altele să le urmeze şi s-au impus. Aceasta este soarta culturii
greceşti, sau a culturii romane, iar, mai apoi, a culturii engleze. „În
acest început de secol, forţele globalizatoare ale integrării economice,
turismului şi migraţiei, etc. au devenit, mai mult ca oricând, factori
importanţi care justifică interesul special pentru competenţa mărită a
comunicării interculturale. Profesorul Randy Kluver menţioneă câteva
categorii importante care merită atenţia teoreticienilor comunicaţiilor
interculturale.18 El le grupează în implicaţii sociale şi implicaţiile interpersonale. Există trei tipuri de relaţii
potenţiale între om şi natură: autoritate asupra naturii, armonie cu
natura şi subjugarea naturii. Aceste soluţii sunt de obicei fără
complicaţii, simpliste şi pot fi ilustrate cel mai bine prin exemple. În
societăţile industrializate ca Statele Unite vizunea de
autoritate-asupra-naturii tinde să predomine. "Această orientare implică
ideea că toate forţele naturale pot şi trebuie să fie învinse sau/şi
puse la îndemâna utilizării lor de către oameni; asemenea exemple:
barajele de pe râuri, mutarea munţilor, şi controlul bolilor prin
medicamente. Viziunea despre o armonie-cu-natura atrage nicio deosebire
între viaţa umană, natură şi supranatural - oricare dintre ele este o
extensie a celeilalte.”19 Dat
fiind faptul că domeniul comunicaţiilor interculturale este tipic
construit în primul rând ca fiind interpersonal, poate fi mai uşor să
le adresez pe acestea mai întâi. În orice caz, aceste forţe sunt inerent
culturale şi sociale, motiv pentru care Randy Kluver crede
că cel mai bine ar fi ca orice analiză să înceapă cu o discuţie despre
marile implicaţii sociale şi culturale ale globalizării din era
modernă.20 Diferenţele
dintre viziunile despre lume au un foarte mare impact asupra procesului
de comnunicare cu persoanele din alte culturi. Limba evoluează odată cu
societatea, iar dezvoltarea societăţii este tributară comunicării prin
limbă. Realitate vizibilă în istoria culturii: o dată cu expansiunea
civilizaţiei greceşti, limba greacă dobîndeşte un statut mai puternic.
Dacă înainte existau aproape tot atîtea variante de greacă cîte texte
erau, în epoca ulterioară cuceririlor lui Alexandru cel Mare se
răspîndeşte o limbă greacă comună, aşa-numita koine. Aceasta
nu va fi numai limba în care se vor scrie operele lui Strabon, Plutarh
şi Aristotel, ci limba transmisă de şcolile de gramatică, ea devenind
treptat limba oficială a întregii zone mediteraneene şi orientale atinse
de cucerirea lui Alexandru şi supravieţuind pe timpul dominaţiei romane
ca limbă a culturii. Vorbită chiar de patricienii şi de intelectualii
romani, precum şi de cei implicaţi în comerţ, în călătorii, în
diplomaţie, în dezbaterea ştiinţifică şi filosofică în lumea cunoscută,
greaca devine limba în care se transmit primele texte ale creştinismului
(evangheliile şi traducerea Septuagintei, secolul al III-lea î.Cr.) şi
dezbaterile teologice ale primilor părinţi ai Bisericii.”21
Aşa
cum un individ are propriile-i criterii de valoare, iar grupul se
deosebeşte de mulţime prin anumite trăsături specifice, cultura, la
rândul ei selectează şi aplică valori care o definşte în raport cu
altele, din alt spaţiu sau timp. Cauzele pentru care o opţiune se
dimunează sau chiar piere la un moment dat, alta se dezvoltă şi devine
dominantă pentru o perioadă sau grpare pot fi mai mult observate decât
explicate, ceea ce nu vrea să însemne că nu pot fi interpretate, ci doar
că nu intră în zona hazardului. De pildă, nu credem că vom găsi o
explicaţie suficient de convingătoare pentru care poporul român, de
origine romană, a optat pentru religia ortodoxă, a Răsăritului, şi nu de
catolicismul promovat de Roma, dar putem citi momentele care au produs glisarea, iar
acestea să ni se pară logice sau normale. De asemenea, ni se poate
părea firesc că am adoptat, la un moment dat, straiele nemţeşti în
locul portului oriental, dar tot firesc li se părea portul lor şi celor
care aveau turbane. Portul bărbii în contemporanietate de către tineri
are explicaţii de la un ins la altul, dar relativa generalizare ţine de o
selecţie greu de demonstrat în afara opţiunii. O
altă formă de selecţie este relaţia băştinaşului cu cel venit din altă
parte, numit venetic. Omul venit în sat, venit din altă parte, oricît de
mult ar sta, rămîne totuşi un străin, ne asigură Bernea, pornind de la
cercetări de teren. „Veneticu-i venetic şi nu-i bine văzut, că nu de bun
a plecat, se întreabă românul. De ce o venit? La el în sat n-o putut
sta? Dacă şi-a părăsit satul nu-i om de ispravă; da şi de e, tot nu să
uită lumea bucuros la el, că vezi, nu-1 ştie nime, nici neam, nici loc,
nu-1 ştie nime. Şi vezi, omu să teme!" „Veneticu-i
rău văzut, că nu ştie nime ce-i în el, ce sămânţă are. Omu strein tot
strein rămâne, orice-ar face.” În contrast cu această opţiune, avem
comportamentul locuitorilor din Statele Unite, pentru care noul venit ar
face foarte bine dacă şi-ar găsi un loc printer ei. Evident că există
explicaţii, darn u acesta este obiectul observaţiei noastre, ci doar să
atragem atenţia asupra istoriei care stă în spatele unui comportament
selective. Şi altă abordare selectivă: în secolul al XlX-lea Oscar Wilde a fost ruinat, în ciuda creativităţii
sale, când justiţia 1-a găsit vinovat de practici homosexuale. În
S.U.A. numeroase instituţii au propus a se limita drepturile civile ale
homosexualilor. Freud nu consideră homosexualitatea o boală, dar este ambivalent în legătură cu normalitatea
unei asemenea conduite. În 1973, Asociaţia Americană de Psihiatrie
îndepărtează homosexualitatea de pe lista afecţiunilor mentale,
sprijinind astfel punctul de vedere că alegerea partenerului sexual de
acelaşi gen nu este în mai mare măsură un indicator de tulburare mintală
decât este alegerea partenerului de acelaşi
sex. Investigaţia extinsă, sponsorizată de Institutul Kinsey, arată că
persoanele care preferă partenerul de acelaşi sex sunt la fel de bine
adaptate, comparabil cu eşantionul heterosexualilor. Majoritatea
homosexualilor studiaţi sunt implicaţi în relaţii regulate, îşi derivă
satisfacţia de la slujba pe care o practică, au un cerc larg de prieteni
şi se descriu pe ei înşişi ca fiind „destul de fericiţi”.22 La începutul secolului XXI, lucrurile
evoluează, asfel încât S.U.A. trimite la Bucureşti, capitala unei ţări
majoritar creştine, un ambasador homosexual, care vine însoţit de
prietenul lui. Curând, el se consideră însă persecutat în propria lui
ţară şi-şi dă demisia din diplomaţie afirmând: „In ultimii trei ani, am
cerut cu insistenta secretarului (de stat, Condoleezza Rice) si echipei
sale de conducere sa remedieze politicile care ii discrimineaza pe
angajaţii aparţinând comunitatii gay sau lesbiene. Dar nu am obţinut
nici un rezultat, iar eu m-am simţit silit să aleg între obligaţiile
faţă de partenerul meu – care este familia mea – şi datoria faţă de ţara
mea. Faptul că o persoană a fost pusă în situaţia de a face această
alegere este o pată pe mandatul de conducere al secretarului de stat şi o
ruşine pentru această instituţie şi pentru ţara noastră”. Guest şi-a
argumentat gestul prin faptul că partenerii diplomaţilor homosexuali nu
au dreptul la antrenamentele de autoapărare oferite de Departamentul de
Stat şi nu beneficiază de asistenţă medicală gratuită în străinatate,
evacuare garantată în caz de urgenţă medicală şi nici de indemnizaţiile
speciale oferite soţilor sau soţiilor diplomaţilor trimişi în misiune.23 Guest şi susţinătorii lui şi-au câştigat drepturile, astfel că anul acesta, 2009, cererile lui au fost acceptate de Departament. Am
făcut această trimitere pentru a arăta complecsitatea vieţii sociale
contemporane şi pentru a arăta varietatea de abordare a problematicii
membrilor societăţii. Raportându-se la realitate, sociologia are menirea,
consideră Dimitrie Gusti, să cerceteze societatea în toate aspectele
ei, să studieze societatea ca totalitate. El se întrabă: este
realitatea socială într-adevăr o realitate totală, nu se desface cumva
ca o simplă sumă, în elemente componente, numai juxtapuse? Este
societatea altceva decât suma aritmetică a indivizilor şi a
manifestărilor de vieaţă a acestora? Şi cealaltă problemă: chiar dacă
societatea este o totalitate originară, ireductibilă şi deci
inexplicabilă numai prin elemente componente, din moment ce formeaza
obiectul de cercetare al mai multor ştiinţe, care o studiază sub câte un
aspect al ei, ce rost mai are o ştiinţă nouă, care n-ar putea fi de cât
un corp al altor ştiinţe, o enciclopedie a ştiinţelor sociale
particulare? Şi Gusti va răspunde: „fenomenele juridice, etnice,
lingvistice, economice, religioase, artistice, ştiinţifice, adică tot ce
se leagă de viaţa superioară a omului, sunt fenomene sociale, născute
în societate, desvoltate în societate şi care în afară de societate n-au
nici rost, nici înţeles.”24 Decenii mai târziu, Goffman observă că atunci când
examinăm un grup sau o clasă de indivizi, descoperim că membrii săi
tind să-şi investească ego-urile în primul rînd în anumite rutine, dînd
mai puţină atenţie celorlalte, pe care tot ei le performează. Astfel, nu
specialist ar putea dori să facă o figură modestă pe stradă, într-un
magazin sau acasă, dar în sfera socială care include etalarea
competenţei sale profesionale va fi mai preocupat să ofere un spectacol
de efect. Mobilizîndu-şi comportamentul pentru a face impresie, el nu va
fi preocupat de întregul set al diferitelor rutine pe care le
performează, ci doar de rutina din care derivă reputaţia lui
profesională. Pe acest temei, mulţi autori au ales să facă distincţia
între grupuri cu obiceiuri aristocratice (oricare ar fi statutul lor
social) şi grupuri cu caracter burghez. S-a spus că datina aristocratică
este cea care mobilizează toate activităţile minore din viaţă, care ies
din sfera preocupărilor serioase ale altor clase, şi imprimă acestor
activităţi expresia caracterului, a puterii şi a distincţiei:25 Puterea
nu constă însă doar în forţa fizică, iar prestigiul nu este dat de (sau
doar de) bunurile materiale. Societatea modernă este puternic dominată
de cultură. Încă
din antichitate înţeleptul – deţinătorul de experienţă şi de valori ale
minţii – a avut locul bine stabilit în vârful ierarhiei. Nici o cultură
nu poate exista fără societate, scrie Giddens, aşa cum, nici o
societate nu poate exista fără cultură.26 Fără
cultură, n-am mai fi deloc „umani”, ci doar supravieţuitori ai
planetei. N-am avea un limbaj în care să ne exprimăm, am transmite doar
semnale, asemeni păsărilor şi animalelor. Şi, mai important, n-am
poseda simţul conştiinţei de sine, nu am putea medita asupra propriului
nostru destin, iar capacitatea noastră de gândire sau de judecată ar fi
limitată, rezumându-ne doar la procreere şi asigurarea hranei. Fără
cultură experienţele unei generaţii s-ar dizolva în neant, iar omul
s-ar întoarce la stadiul culegătorului de fructe.
|
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. 