III . Percepţia şi înţelegerea culturală
S-a spus că în procesul comunicării mai important decât ce se spune
este ce se înţelege. Cu alte cuvinte, ceea ce este perceput. Percepţia
reprezintă procesul intern prin care individul selectează, judecă şi
organizează stimulii din mediul extern. Cu alte cuvinte percepţia este
transformarea energiilor fizice din mediu în experienţă semnificativă
pentru sine. Anumite aspecte din definiţie ajută la explicarea relaţiei
dintre percepţie şi cultură. O idee de bază este aceea că oamenii se
comportă în felul lor datorită modului în care ei percep lumea, iar
aceste comportamente sunt învaţăte ca părţi ale experienţei culturale.
Indiferent dacă judecăm frumuseţea sau descriem satul copilăriei sau
cartierul în care ne-am petrecut adolescenţa, noi răspundem unor stimuli
aşa cum o facem de la început deoarece aşa ne-a învaţăt cultura.
Reflectănd încercăm să observăm şi să răspundem acelor elemente din
mediu care sunt importante pentru noi. „Noi cei din Statele Unite, scrie Larry A. Samovar, răspundem
în principal la costuri şi lucruri măsurabile, în timp ce în Japonia
culoarea este posibil să fie un criteriu principal.68 Ploaia
are o anumită semnificaţie şi este percepută într-un fel de turist şi
alt fel de agricultor. Anumite păsări şi animale sunt percepute a avea o
utilitate pentru un european şi alta pentru un asiatic. „Spiritul
determinat nu numai de trebuinţa practică, ci şi de curiozitate, de
dorinţa de a cunoaşte, a căutat să dezlege misterele lumii, iar voinţa
de a supune forţele naturii l-a făcut să se oprească asupra fenomenelor
ei, pentru a născoci tot felul de mijloace prin care natura să fie
aservită omului, lui homo sapiens. Dar, oricât de mult s-ar dezvolta tehnica, ea rămâne un instrument la dispoziţia omului şi nu va fi niciodată un scop în
sine. Ea poate servi orice scop, bun sau rău, indiferent de punctul de
vedere al valorii morale, căci ea e „oarbă din punct de vedere
cultural.”69 Ştiinţa
şi tehnica modernă exprimă, după opinia unor gânditori, „perfecta
absenţă a sensului" (Heidegger). Principiu esenţial al mişcării şi al
privaţiei corespondente, repausul, natura este pentru subiectul uman
elanul, forta vitală, ceea ce îi susţine dinamismul, ceea ce îl
împiedică să sucombe prematur. Ea poartă numele de „viaţă”. Natura nu
poate ţine de un demiurg, ea este interioară indivizilor şi acţionează
în ei. Ea este izvorul acelei tendinţe a creşterii, a acelei aspiraţii
care corespunde în fiecare fiinţă atracţiei exercitate de Primul Motor.
Sau de prima explozie petrecută în Univers.70
Experienţe, drame colective, transformări, momente de efuziune sau
melancolii, toate depind de felul în care le percep individul, grupul
sau întreaga colectivitatze căreia aparţinem. Percepţia socială este
procesul prin care ne construim relaţiile sociale atribuind semnificaţie
socială obiectelor şi evenimentelor de care ţinem cont în mediile
noastre. Această „primire” este un aspect extrem de important pentru
comunicare. Cultura condiţionează şi structurează procesele de percepţie
astfel încât dezvoltăm echipamente culturale inspirate perceptual.
Oricât am dori să fim originali – şi unii dintre noi chiar reuşesc –
suntem ecoul faptelor altora. Să ne amintim de Oedip, care fugind din
Cetate întâlneşte exact ce nu a dorit: aflarea unui adevăr pe care ar fi
vrut să-l evite, deşi căuta adevărul. Cultura, deci, nu numai că ne
ajută să determinăm care stimuli externi ne îmbogăţesc conştiinţa, dar,
şi mai impotant, influenţează în mod semnificativ aspectul social al
percepţiei - construcţia socială a realităţii - prin atribuirea
semnificaţiei acestor stimuli. Şi primii stimuri cărora răspundem când
ne depăşim condiţia existenţei în trup sunt cuvintele. Criticul literar francez Roland Barthes
este unul dintre primii adepţi ai semiologiei. În una din cărţile sale
cele mai cunoscute "Mitologii” (1957), supune analizei semiotice
diferite aspecte aparent inocente ale culturii populare franceze - de
exemplu, luptele şi friptura cu cartofi prajiţi - dezvăluindu-le
coţinutul ideologic. Hrana, de exemplu, poate fi privită ca un limbaj
sau ca un cod. Fiecare element este un semn şi exista reguli acceptate
social care guvernează combinaţia de semne. În unele culturi, de
exemplu, nu se amestecă alimentele dulci cu cele aromate. Barthes
dezvoltă conceptul de semn pentru a analiza ceea ce el numeşte ca fiind
mituri moderne. După el, o mitologie apare atunci câd un semn complet va deveni un semnificant pentru altceva. O imagine a unui vultur, de exemplu, este
la un anumit nivel o imagine a unui vultur - un simplu semn. La un alt
nivel, el poate reprezenta hotărârea şi tenacitatea naţiunii americane.
Similar, diferitele forme de hrană poartă un sens dincolo de simpla
nutriţie: caviarul şi hamburgerii sunt mai mult decât nişte variante
alternative de mâncare. Deşi formal, acest tip de analiză "arată modul
în care funcţioneaza sistemele de semne, însă are nevoie să se inspire
din alte idei sociologice pentru a lega această funcţionare de procese
sociale mai largi.”71 Dificultăţile
de comunicare cauzate de această diversitate pot fi foarte bine evitate
prin cunoaşterea şi înţelegerea elementelor care sunt subiect al
diversităţii, împreună cu o dorinţă sinceră de a comunica cu succes
peste barierele culturale. Ele nu sunt insurmontabile. Se cer depistate
şi transformate în bunuri culturale. Mihai Ralea în studiul "Expresie individuală şi expresie socială în artă”,
distinge diferenţa dintre fenomen şi expresie: " Lumea ne apare condusă
de legi, de principii generale. E cunoaşterea logică a universului.
Alături de aceasta primim însă şi un alt fel de informaţii dinafară. Se
poate ca lucrurile să ne apară nu în asemănarea lor, ci în deosebiri, nu
în ce au comun, dar în ceea ce au individual. Putem percepe
diferenţele, nuanţele, putem înţelege esenţa unui fenomen, a unui lucru
în sine, independenţă de legătura cu altele, putem deosebi în lumea
înconjurătoare unităţi ireductibile, specifice, reasimilabile,
nesubstituibile una alteia. Inteligenţa, deprinsă să lucreze cu
generalul, cu raporturile constante, comune, nu ne poate ajuta la
percepţia individualului, a specificului. Pentru aceasta trebuie să
recurgem la intuiţie. Ea poate prinde orice nuanţă, orice deosebire,
aceea ce e ireductibil, caracteristic în lucruri. Aşa procedează omul
practic, care trece peste teorii şi abstracţii ca să aibă o cunoştinţă
imediată a realităţii, aşa procedează omul politic, duşman al oricărei
false generalizări, la fel criticul de artă care intră direct în esenţa
operei de artă. Există astfel două cunoaşteri: una generală, bazată pe
asemănări şi raporturi, alta diferenţială, specifică, bazată pe
deosebiri, pe caracteristici ireductibile. Arta e dintre acestea din
urmă.”72
Există trei elemente socio-culturale importante care au o influenţă
directă asupra înţelesurilor pe care le dezvoltăm pentru percepţiile
noastre. Aceste elemente sunt credinţa/valoarea/sistemele de atitudini.
Când aceste trei elemente ne influenţeză percepţiile şi înţelesurile pe
care le dezvoltăm din ele, acestea afectează aspectele care aparţin
fiecărui individ (subiective). Probabil noi vom vedea aceeaşi entitate
socială şi să fim de accord cu termenii sai obiectivi, dar ceea ce
obiectul sau evenimentul înseamnă pentru noi (ca indivizi) poate fi cu
mult diferit. Atât un American cât şi un chinez pot fi de accord,
într-un sens obiectiv, că un anumit obiect este un căţeluş, dar acestia
pot fi în total dezacord în ceea ce priveşte interpretarea termenului de
căţel. Americanul poate spune că e un animal de casă draguţ, pufos,
drăgăstos, protector. Pe de altă parte chinezul poate vedea câinele ca o
specialitate potrivită pentru grătarul de dumincă. Se poate vedea că
baza culturală a celui din America îl face pe acestă să vadă în câine un
animal de casă, iar temelia culturală a chinezului îl determină să
considere carnea de câine o delicateţe. La fel ca în exemplul lui lui
Samovar stau lucrurile între creştini şi evrei atunci când se află în
faţa unei fripturi de porc: deosebit de gustoasă pentru primi, şi hrană
spurcată pentru adepţii legii din Leviticul lui Moise. Larry A. Samovar şi Richard E.Porter, în Intercultural Communication,
apreciază că, în sensul general, credinţele pot fi văzute ca păstrări
individuale pe care un obiect sau eveniment le are drept caracteristici.
Credinţa implică o legătură între subiect si caracteristicile care-l
disting. Intensitatea credinţei noastre ca un eveniment sau obiect
posedă anumite caracteristici, reflectă nivelul probabilităţii noastre
subiective şi, în consecinţă, intensitatea credinţei noastre. Aşadar cu
cât suntem mai siguri pe ceea ce credem cu atât intensitatea acelei
credinţe este mai mare. Nu este vorba aici doar de credinţele cu
caracter religios, ci de orice convingere devenită, prin felul în care
ne raportăm la ea, o certitudine a propriei noastre mentalităţi. In
ceea ce priveşte comunicarea interculturală nu există judecăţi de
valoare ca bun sau rău. Bun şi rău, în faza iniţială, semnifică spusele
părinţilor – în anii copilăriei. Apoi ce ne-a transmis şcoala: care
poate să fie în concordanţă sau nu cu valorile însuşite în familie.
Căci, de pildă, acasă am fost speriaţi că vine Bau-baul, că ne ne va lua
nenea poliţistul, iar apoi aflăm că nu există sperietori ascunse după
colţ, iar poliţistul are menirea să ne apere (sau aşa ar trebui!). Dacă
cineva crede că visul din noaptea trecută îl pot ghida pe drumul cel
bun, nu putem declara că opinia lui e greşită (chiar dacă noi credem că
aşa e); trebuie să fim în stare să recunoaştem şi să ne împăcăm cu acea
idee, dacă dorim să obţinem o comunicare plină de succes.73 La fel, dacă cineva doreşte să investească toate economiile la Loto, doar fiindcă a visat ce numere vor ieşi câştigătoare. Valorile reprezintă aspectul valoric al sistemului de credinţa/valoare/sisteme de atitudini.74 Aceste
dimensiuni valorice includ calităţi ca: utilitate, bunătate, estetica,
satifacţie şi plăcere. Deşi fiecare dintre noi are un set individual de
valori, există de asemenea valorile culturale, infiltrate în cultură.
Ele sunt, fără îndoială, rolul educaţiei. Educaţia, cum o aminteşte
Platon în cartea a VII-a din Republica, „nu
este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr, ei susţin că pot
aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se află, ca şi când ar da
vedere ochilor orbi [...] însă, după cum ochiul nu e-n stare să se
întoarcă spre strălucire dinspre întuneric, decât laolaltă cu întreg
corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi
organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu
întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să
privească la ceea ce este şi la măreaţa lui strălucire" (Republica, 518c-d).75 Strălucirea
este dată de valorile culturale, care sunt un set de reguli organizate
pentru a face alegeri, reducând nesiguranţa şi conflictele dintr-o
societate. Aceste valori derivă de obicei din ideile psihologice bine
cunoscute, ce sunt parte integrată a unei culturi. Prin aceste valori un
membru al unei culturi este informat în legătură cu ce e bun sau nu,
adevărat sau fals, poziţiv sau negativ şi aşa mai departe. Valorile
culturale definesc pentru ce merită să mori, ce merita protejat, ce
înfricoşează oamenii, ce este corespunzător sau ridicol pentru a studia
şi ce tipuri de evenimente conduc indivizii către solidaritatea
grupului. Valorile culturale precizează în acelaşi timp ce comportamente
sunt importante şi care trebuie evitate. Valorile
sunt exprimate într-o cultură ca reguli ce prescriu comportamentele pe
care membrii culturii ar trebuii să le aibă. Astfel catolicii ar trebui
să asiste la liturghie, automobiliştii ar trebui să oprească la stop,
iar muncitorii ar trebui să ajunga la serviciu la timpul stabilit.
Majoritate urmează comportamentele normative. A nu le respecta înseamnă a
fi sancţionat. Catolicul care evita liturghia poate primi vizita unui
preot, conducătorul auto care nu respectă regula de circulatie poate
primi o amendă şi angajatul care întârzie frecvent poate fi concediat.
Studentul care lipseşte de la cursuri şi de la seminarii poate fi
depunctat la examenul final. La
rândul lor, valorile normative se extind de asemenea în comportamentul
zilnic specificâd cum ar trebui să se comporte oamenii în anumite
contexte de communicare. Aceasta parte joacă rolul unui ghid pentru un
grup sau individ, care minimalizează sau previne părţile rele ale unei
culturi. Într-o carte intitulată Valori,
apărută în 1935 la Editura pentru literatură şi artă, Mihai Ralea
scria: ”Conştiinţa noastră despre lumea exterioară e rezultatul unei
medii organice cuprinsă între un prag maximum şi unul minimum. Ceea ce
trece deasupra sau ceea ce rămâne dedesubtul unui număr de vibraţii pe
secundă ne va fi necunoscut în veci.”76 Credinţele
şi valorile contribuie la dezvoltarea şi conţinutul atitudinilor. O
atitudine poate fi definită ca o tendinţă învăţată pentru a răspunde
într-o manieră consistentă la o siuatie dată. Asta înseamnă că încercăm
să evităm lucrurile care nu ne plac şi să ne folosim de cele care ne
plac. Atitudinile sunt învăţate într-un context cultural. Oricum mediul
cultural ajută la formarea atitudinilor - pregătirea noastră pentru a
răspunde - şi în final - formarea comportamentului.
Comortamentul unui individ nu poate fi privit ca un capriciu.
Reacţia lui la stimulii exteriori nu este decât în aparenţă ilogică ori
fără explicaţii. Unul dintre cele mai importante elemente întâlnite în
aspectele perceptive ale comunicării interculturale este viziunea asupra
lumii. Viziunea asupra lumii are legătură cu orientarea culturală -
noţiuni ca Dumnezeu, umanitate, natura, prietenie, comportament ţin de
conceptul vieţii. Pe scurt viziunea asupra lumii ne ajută în a ne găsi
locul şi rangul în univers. Viziunea asupra lumii e atât de complexă,
deseori e dificil de izolat în timpul unei interacţiuni interculturale.
Aspectele privind viziunea asupra lumii nu ţin de timp şi reprezintă
bazele fundamentale ale unei culturi. Un catolic are o altă viziune
decât un musulman, hindus, evreu, taoist sau ateu. Felul în care un
American vede locul individului în natură diferă de viziunea unui
euro-american. Americanii se văd ca parte din natură; ei văd o relaţie
echilibrată între fiinţa umană si mediu, o relaţie bazată pe respect şi
egalitate. Pe de altă parte euro-americanii văd o lume centralizată în
care supremaţia e deţinută de oameni, ca parte întregata în natură. Ei
tratează universal ca fiind al lor - un loc unde dorinţele se pot
implini spre a mări puterea ştiinţei şi a tehnologiei. De aici
cheltuielile enorme pentru cunoaşterea planetelor din sistemul solar şi
nu numai. În urma descoperirilor ştiinţei, faptul că Pământul se roteşte
în jurul Soarelui a devenit un adevăr banal. Este adevăr banal raportat
la cunoştinţele curente. Dar lucrurile nu au stat tot timpul aşa. După
filosoful grec Anaximandru, de pildă, exista convingerea că dacă
pămîntul rămîne nemişcat, aceasta se datorează în mod exclusiv locului
pe care el îl ocupă în cosmos. Situat în centrul universului, la egală
distanţă de toate punctele ce formează marginile lumii, nu există nici
un motiv pentru ca el să se deplaseze într-o direcţie sau alta.
Stabilitatea pămîntului se explică prin proprietăţile pur geometrice ale
spaţiului; pămîntul nu are nevoie de rădăcini, ca la Hesiod; el nu
trebuie să se sprijine nici pe o forţă elementară diferită de el însuşi,
precum apa la Thales sau aerul la Anaximene. El rămîne la locul său
fără o intervenţie din afară, pentru că universul, orientat simetric în
toate părţile sale în raport cu centrul, nu mai indică direcţii
absolute. Nici sus, nici jos, nici dreapta sau stìnga nu
există în ele însele, ci doar raportate la centru. Iar, din punctul de
vedere al centrului, acest sus sau jos nu sînt doar simetrice, ci pe
deplin reversibile. Între ele nu există nici o diferenţă, la fel ca şi
între dreapta şi stìnga. Această concepţie sintetizată de Jean-Pierre Vernant, în Mit şi gândire în Grecia antică,
nu este o viziune a unui ignorant, ci a unui savant al timpului care
gândea logic, ştiinţific, dar în raport cu nivelul ştiinţei din vremea
sa.
După cum se vede, viziunea asupra lumii influenţează în profunzime o
cultură. La fel de importantă este importanţa factorului economic. Ralea
nota:” Dar
atunci, când aceste produse culturale adevărate răsărite din realitatea
solului nostru, se vor înfăptui, intelectualul îşi va putea serba
propriul său triumf. El se va putea bucura în linişte şi libertate de
cugetul său, autonom în conştiinţă şi aspiraţie, dominindu-şi destinul
fără să fie lacheul slăbiciunilor şi viciilor unor stăpâni, care cer
mereu să fie linguşiţi pentru a lăsa să li se strecoare printre degete
câteva frimituri din regalul lor banchet.”77 Aşadar, efectele
mediului sunt de obicei subtile şi nu se pot identifica doar în felul
de a se îmbrăca, gesturi sau vocabular. Ne putem gândi la aceasta
viziune ca la o încercare de a cuprindere culoarea apei unei mări prin
luarea ei în palmă. Această viziune influenţeaza credinţele, valorile,
atitudinile, modalitatile de a folosi timpul şi alte multe aspecte ale
culturii. În felul său subtil aduce o influenţă puternică în comunicare
interculturală astfel încât fiecare vorbitor are o viziune asupra lumii
profund fixate în psihicul sau şi crede că oricare alt vorbitor are
aceeaşi parere.78 După
Humbold, activitaiea intelectuală şi limba constituie o unitate şi sunt
inseparabile. Chiar şi privită în sine, activitatea intelectuală este
legată de necesitatea de
a intra în relaţie cu sunetele verbale, căci altfel nici gândirea nu ar
putea să obţină claritate, nici reprezentarea nu ar putea deveni
concept. Legătura indestructibilă care uneşte gândirea, organele vocale
şi auzul cu limba rezidă irevocabil în alcătuirea originară, cu
neputinţă de explicat altfel, a naturii umane.79 Dar,
oricât de important este limbajul – şi este foarte important – el nu
este singurul care determină sistemul de gândire a individului. Un alt
element esenţial este organizaţia socială. Felul în care o cultură se
organizează, dar şi instituţiile acesteia, afectează modalitatea de
percepere a lumii de către membrii unei culturi.80 Prima
componentă a organizării sociale este familia. Un specialist în
psihologia interculturală, Alan Roland, a identificat trei aspecte
universale ale prezentării identităţii la toţi indivizii: - o identitate individualizată, - o identitate familială şi - o identitate spirituală. Grupurile
culturale de obicei accentuează una sau două dintre aceste dimensiuni
şi minimalizează semnificaţia celorlalte. Identitatea individualizată,
după Alan Roland, este sensul "I"-ului independent, cu distinctive
mărimi între sine şi altele.81 Familia
este cea mai mică formă de organizare socială cu o mare influenţă.
Familia influenţează stadiile de dezvoltare ale unui copil, afectând
aproape totul, de la primele sale atitudini, până la selectare
jucăriilor şi ghidează învăţarea limbajului şi mulţimea de accente
plasate aici. Abilităţile ce ţin de construirea vocabularului şi
dezvoltarea dialectelor ţin de rolul familiei. Familia, de asemenea,
oferă şi întreţine îmbunătăţirea, susţinerea, răsplata şi pedeapsa,
având un efect marcant asupra dezvoltării valorilor copilului şi a
ţelului pe care îl urmăreşte. Dacă, de exemplu, copilul învaţă prin
observaţie şi comunicare că tăcerea este cel mai preţios lucru, aşa cum
fac copiii japonezi, acelaşi aspect al culturii se va reflectă şi în
comportamentul lor. La
rândul ei, şcoala este o altă organizaţie importantă a societăţii.
Şcolile sunt înzestrate cu o mare parte din responsabilitatea
transmiterii şi întreţinerii unei culturi. Ele sunt legături de bază ale
comunităţilor cu trecutul şi viitorul. Şcolile întreţin o cultură prin
relatarea noilor membri ce s-a întâmplat, ce este important şi ceea ce
un membru al culturii ar trebui să ştie. Şcolile pot învaţă geografie
sau sculptură, matematică sau ştiinţe ale naturii. Pot pune accentual pe
evoluţia bazată pe pace sau cauzată de violenţă. Pot prezenta o
anumită versiune culturală a istoriei. Dar orice s-ar spune, şcoala este
determinată de cultura în cadrul căreia există. Jacqueline Russ, se
întreabă retoric: „Să fie aceasta raţiunea pentru care Platon a fondat
în 387, în grădinile lui Akademos (la nord de Atena) o şcoală destinată
să formeze, să educe şi să convertească sufletele care au uitat Binele?
Sarcina paidetică îi apare „de departe drept cea mai importantă printre
îndatoririle supreme în cetate" (Legile VI, 765e). Responsabilitatea filosofului este pe deplin
angajată în procesul formării spiritelor. Actul de a educa şi de a
învăţa pe alţii nu este oare eminamente politic, o dată ce la el îndeamă
constatarea amară a derivei generale a conştiinţelor şi a conduitelor,
ca şi necesitatea de a găsi un leac? Discipolul lui Socrate nu şi-a
onorat oare cel mai bine Maestrul devenind, la rândul său, Maestrul
Academiei?”82 Intersant
pentru subiectul nostru este faptul că manifestările inteligenţei sunt
strâns legate de ceea ce Giddens numeşte reproducţia culturală, atrăgând
atenţia că modurile de folosire a limbajului sunt "legate de
diferenţele culturale, care însoţesc diferenţele de interese şi gusturi.
Copiii din mediile sărace, în special cei din grupurile minoritare, îşi
formează moduri de exprimare şi de comportament care intră în
contradicţie cu cele dominante în şcoală.”83 De aici o serie de atitudini şi manifestări specifice. Se consideră că există o strictă interdependenţă în viaţa socială, care leagă într-un organism solidar toate aspectele grupului. Când suferă
una suferă toate. „Când magistratura şi administraţia sufăr, scrie
Mihai Ralea, şcoala nu poate prospera. Când politicianismul ne fură
studenţi şi când această plagă ambiţionează să selecţioneze profesorii, -
catearele fiind ajunse trambuline pentru situaţii mai bune ori locuri
comode de plasat partizani neîcăpuţi în alte slujbe, - învăţământul nu
poate progresa. Şcoala şi-a pierdut prestigiul său religios. Ea suferă
de toată demoralizarea şi descompunerea din jurul ei. În zadar veţi
căuta paliative pentru a tămădui cutare rău special acestei instituţii.”84 Dar
orice discuţie, în relaţile interculturale, trebuie să includă o
investigaţie a problemelor de limbaj, în general înainte de a întâmpina
probleme cu limba străină. In această introducere a diverselor feţe ale
culturii, se va observa limba vorbită şi legătură culturală. In
sensul de bază, limba este un sistem simbolic organizat şi învaţăt,
folosit să reprezinte experienţele umane din interiorul unei comunităţi.
Fiecare cultură îşi lasă amprenta pe simbolurile cuvintelor. Obiecte,
evenimente, experienţe şi sentimente, toate au o etichetă, un nume,
pentru că o comunitate de oameni a decis în mod arbitrar să le acorde
acel nume. Astfel, pentru că limba este un sistem inexact de simboluri,
reprezentând realitatea, înţelesurile cuvintelor au o largă varietate de
interpretate. Limba
este primul aparat prin care o cultură îşi transmite credinţele,
valorile, normele şi viziunea asupra lumii. Limbajul oferă oamenilor
posibilitatea de a interacţiona cu ceilalţi membrii ai culturii şi, de
asemenea, de a-şi exprima gândurile. Astfel, limbajul serveşte atât ca
un mechanism de comunicare, dar ca si un ghid al realităţii sociale.
Limbajul influenţează percepţiile, transmite înţelesuri şi ajută la
modelarea tiparelor de gândire.85 Neurocercetatorul
William Calvin de la Universitatea din Washington si lingvistul Derek
Bickerton de la universitatea din Hawaii au cateva sugestii in legatura
cu aceste motive. In cartea lor „Lingua ex machina” ei sustin ca
abilitatea de
a crea simboluri – semne care se refera la lucruri – este prezenta in
oricare animal care poate invata sa interpreteze semnele naturale cum ar
fi urmele lasate de animale. Sintaxa se dezvolta dintr-o nevoie
abstractă legată de o viaţa socială. La maimuţe, şi la alte mamifere cu
relaţii sociale complexe şi subtile, indivizii fac alianţe şi se
comportă altruistic faţă de alţii, cu înţelegerea implicită că favoarea
făcută va fi returnată. Pentru a reuşi în asemenea societăţi, animalele
trebuie să aleagă aliaţi demni de incredere şi să detecteze şi să
pedepsească pe cei ce înşeală, ce iau dar nu dau nimic în schimb.
Aceasta cere increderea unei constelaţii mobile de indivizi într-un
model mintal abstract de roluri sociale (datorii, creditori, aliaţi şi
aşa mai departe) legaţi între ei de aşteptări sociale (de genul o mână spală pe cealaltă) sau de acceptare (de felul rău cu rău, dar mai rău este fără rău).86 Că
orice act de percepţie sau de comunicare este orientat de ideologie, a
devenit un loc comun mai înainte de a-şi fi dat cineva osteneala să
aprofundeze teoretic această problemă, a cărei soluţie ar avea,
presupun, rezultate mult mai complicate şi mai diferenţiate.87 Procesele
mentale - forme de motivaţie şi încercări de a găsi soluţia potrivită
pentru o problema într-o comunitate - creează şi ele un alt component al
culturii. Dacă nu a avut experienţe cu oameni aparţinând altui tip de
cultură, care urmează alt tipar de gândire, majoritatea oamenilor nu
poate comunica eficient. Aceasta pentru că, în fenomenalilatea sa, limba
se dezvoltă totuşi doar într-un cadru social, iar omul se înţelege pe
sine numai în măsura în care a verificat, prin încercări, cât de
inteligibile sunt cuvintele sale pentru ceilalţi. Obiectivitatea
sporeşte când cuvântul plăsmuit de către un subiect este rostit din nou
de gura altcuiva. Prin aceasta nu i se răpeşte nimic subiectivităţii,
căci un om se simte mereu una cu alt om; dimpotrivă, subiectivitatea
este întărită, dat fiind că, preschimbată în limbă, reprezentarea nu mai
aparţine exclusiv unui unic subiect. Transferându-se în alţii,
subiectivitatea se uneşte uneşte cu ceea este comun întregii specii
umane şi din care fiecare individ deţine o specificare ce poartă în sine
aspiraţia de a găsi o întregire în ceilalţi. In împrejurări
asemănătoare, o limbă câştigă cu atât mai mult cu cât coeziunea
membrilor comunităţii, care o influenţează în mod direct, este mai mare
şi mai intensă. Unul din cele mai fascinante aspecte ale limbajului uman
este incredibila diversitate de înţelesuri şi relaţii ce ne permite să
exprimăm, atât în mod direct cât şi indirect. Unele limbii sunt
structurate în aşa fel încât este subliniata relaţia dintre cei doi
vorbitori pe baza poziţiei sociale. Unele nu exprimă timpul trecut,
prezent sau viitor, datorită unei concepţii culturale despre timp total
diferită de a noastră. Altele au separat vocabularele pentru sacru şi
pentru profan, fiecare fiind folosit numai în situaţii speciale. Iar
alţii au vocabulare diferite pentru bărbaţi şi pentru femei. Ceea ce face ca limbajul să fie necesar în actul simplu al producerii ideilor
se repetă neîncetat şi în viaţa spirituală a omului; comunicarea
socială cu ajutorul limbajului îi garantează acestuia capacitatea de
convingere şi de stimulare. Facultatea de a gândi are nevoie de ceva
care să fie echivalent cu ea şi totuşi distinct de ea. Facultatea de a
gândi este aprinsă de ceea ce îi este asemenea, iar în ceea ce este
diferit de ea îşi găseşte o piatră de încercare prin care măsoară
esenţialitatea producţiilor sale interioare.88 La
rândul ei, facultatea de a gândi îşi dovedeşte competenţele în
comunitate. Aceasta „reprezintă una dintre instituirile sociale
fundamentale pentru dezvoltarea socială. Departe de a fi o simplă
agregare de indivizi, ea reprezintă calea mediană între ţesătura
birocratică de tip etatic şi procesele specifice pieţei libere,
caracterizate de urmărirea intereselor individuale.”89 Limba
este sistemul cu statutul cel mai clar: ea este constituită din
semnale, care-şi au semnificatul şi semnificantul lor. Celelalte sisteme
au caracteristic faptul că sunt puse în funcţiune (ca printr-un fel de
simbioză sau de parazitism) tot prin intermediul semnalelor limbii, care
sunt deja înzestrate cu un conţinut semantic propriu. Tocmai datorită
acestui fapt sistemele conotative sunt eminamente formale: ele sînt puse
în funcţiune prin intermediul unei utilizări speciale sau al unei
selecţii speciale a semnalelor lingvistice care dau naştere nu altor
semnale, ci unor simboluri şi imagini, care să precizeze şi să
potenţeze, chiar şi să contrazică, „dar nu să anuleze, semnificaţii
lingvistici.”90 Evident,
există diferenţe culturale în ceea ce priveşte gândirea şi cunoaşterea.
Această diversitate poate fi clarificată şi adaptată comunicării
interculturale, făcând o comparaţie între Orient şi Occident. In partea
occidentală există accepţia relaţiiei directe între conceptele mentale
şi concretul realităţii. Această orientare este bine fixată în
consideraţiile logice. Există credinţa că adevărul este acolo undeva şi
poate fi descoperit urmărind o succesiune logică şi concretă. Voltaire,
pe care îl cităm ca pe un spirit tipic al gândirii occidentale, nota:
„Omul nu s-a născut rău: dobândeşte răutatea aşa cum dobândeşte o
boală... Adunaţi-i la un loc pe toţi copiii universului ; nu veţi vedea
la ei decît nevinovăţie, blândeţe şi teamă... Omul nu s-a născut rău :
că unii s-au molipsit de această boală, faptul se datoreşte celor ce se
află în fruntea lor, care fiind atinşi de această boală, o transmit şi
celorlalţi oameni..."91
Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate ajuta.Descarcal !!!
Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate ajuta.Descarcal !!!
…Descarca Referat»»»: http://carturarul-all.ucoz.com/comunicare/comunicare_interculturala_cap_3.doc
|
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. 