Comunicare Interculturală IV. Credibilitatea reală sau presupusă. Prestigiul sursei - Referate Comunicare - Referate, referate online pentru liceu si facultate...... - Carturarul-ALL
Joi, 08-Decembrie-16, 7:08 PM
V-aţi înregistrat ca Vizitator | Grup "Vizitatori"Bine aţi venit Vizitator | RSS

Carturarul-All : Referate de Nota 10

Referate, referate online pentru liceu si facultate......

Principală » Back Referate » Referate Comunicare

Comunicare Interculturală IV. Credibilitatea reală sau presupusă. Prestigiul sursei

Comunicare Interculturală
IV. Credibilitatea reală sau presupusă. Prestigiul sursei
     
       
Individul nu este singurul care poate face aprecieri asupra sa, ci şi semenii lui, cei care doresc să-l cunoască şi să-l catalogheze sau să-l integreze într-un grup. Iar calificativele sunt date, de obicei,  în urma interpretării cuvintelor şi faptelor. Mai mult sau mai puţin, fiecare membru al societăţii este, la un moment dat, şi o persoană publică, iar atunci când ne exprimăm, pornim de la premiza că suntem în posesia unui adevăr sau cel puţin a unei părţi din el. În relaţiile de comunicare specific umane, însă, nu este suficientă convingerea că am rostit un adevărul. Şi nici iluzia că am făcut-o bine, că am spus exact ce trebuia. „Comunicarea dintre indivizi, grupuri şi alte entităţi organizaţionale este un proces complex care presupune mai multe variabile: credibilitatea sursei, contextul mesajului, simbolurile, sloganurile.”107
       Aşadar, o primă întrebare care se impune înainte de primirea mesajului este dacă receptorul (publicul) percepe sursa ca expertă în domeniul în care se pronunţă. Iar a doua: va fi percepută sursa ca onestă şi obiectivă, sau doar ca mesageră a unui interes conjuctural. Nici unul dintre noi nu se mulţumeşte să audă doar vorbe, vrea să ştie şi cine le rosteşte, cu ce scop, în numele cui şi câtă bază se poate pune pe respectivele afirmaţii. Suntem, fără să ştim, şi în postura Conului Leonida, care, citind simple lozinci, rămâne fascinant, pentru că acestea sunt  susţinute de prestigiul lui Garibardi: "Patru vorbe, numai patru, da vorbe, ce-i drept! Uite, ţiu minte ca acuma: "Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite!” Şi jos a iscălit în original: "Galibardi”.108
       Dar ce-l face pe Leonida să fie atât de entuziasmat de aceste cuvinte? Evident, prestigiul sursei, al celui care le-a rostit. Se explică el însuşi: « Hehei! unul e Galibardi; om, o dată şi jumătate! (Cu mândrie şi siguranţă:) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma? ...  Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut şi lui. Ce-a zis Papa - iezuit, aminteri nu-i prost! - când a văzut că n-o scoate la capăt cu el?... "Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca, de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Şi de colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.”109 
       Să dăm un exemplu şi din media românească. Posturile de televiziune Antena 1, Antena 2, Antena 3 sunt proprietatea omului de afaceri şi, mai nou (sau mai vechi) om politic, numit Dan Voiculescu. În ce măsură pot fi percepute ca emiţătoare de informaţii obiectivă, în contextul în care, după împrejurări, posturile au exprimat opinii şi atitudini dictate de interesul stârnit de alianţele liderului de partid, patron incontestabil al canalelor de difuzare?
       Nevoia de credibilitate a unei surse este atât de importantă, încât şi cele mai neînsemnate publicaţii se simt obligate să apeleze la specialişti, la experţi sau alte persoane care să exprime un punct de vedere legat de un eveniment, tocmai fiindcă simt riscul la care se supun atunci când proprii lor salariaţi au opinii, de care se ştie sau se bănuieşte că sunt comandate, formulate după principii contrare eticii profesionale, dar care par multora foarte modern-capitaliste: eu te plătesc, eu ordon ce să spui. Evident, nici aşa-zişii experţi nu sunt scutiţi de riscul incredibilităţii. Pentru a avea opinii este nevoie de independenţă materială. Or este greu de presupus că un analist politic fără venituri constante, a cărui viaţă materială cotidiană depinde de ce vorbeşte el (mai exact de cum vorbeşte) îşi poate permite luxul să aibă opinii. 
       În analiza mass-mediei, întotdeauna este necesară compararea şi evaluare reprezentărilor, din punct de vedere a ceea ce ele exclud şi includ, a ceea ce ele expun sau pun în umbră, de unde vin şi care factori şi interese influenţează formularea şi proiecţia lor, şi aşa mai departe. ”Adevărul", într-un sens absolut, este întotdeauna problematic şi o sursă a unor discuţii fără rost, ne avertizeză Norman Fairclough.110 Dar reprezentările pot fi comparate din punct de vedere al parţialităţi, caracterului lor total şi a caracteristicii lor de a fi interesante, şi se poate ajunge la o concluzie – şi în mod normal se şi ajunge – în legătură cu (ne)veridicitatea reprezentărilor. Nu este nevoie să spunem că oamenii întotdeauna fac astfel de evaluări din poziţii şi puncte de vedere particulare, dar acestea pot fi de asemenea comparate din punct de vedere a cât de direcţionate spre public sau  spre sine sunt ele. 
Analiza ideologică a mass-mediei şi-a pierdut mult din prestigiu pe care îl avea în anii ’70, în parte din cauza unui climat politic în schimbare şi în parte din cauza dificultăţilor întâmpinate în cadrul acestei analize. A fost criticată pentru postularea efectelor ideologice ale testelor asupra publicului, fără ca să investigheze propriu-zis modul în care publicul "citeşte” textele. Studiile despre audienţă au devenit foarte populare acum în parte din cauza analizai ideologice. Analiza ideologică a avut de asemenea tendinţa de a deveni reducţionistă în abordarea textelor, care nu sunt niciodată simple din punct de vedere ideologic. Nu trebuie confundată acceptabilitatea sau veridicitatea unei concluzii cu soliditatea unui argument, o concluzie poate fi în mod obiectiv adevărată, chiar şi când argumentul este firav. Concluzia poate fi adevărată din motive care pot să nu aibă nicio legătură cu informaţia cuprinsă în argument.111

       În acest moment, cred că este locul potrivit să amintesc un schimb de replici din parlamentul României începutului de secol XX. Se spune că un parlamentar socialist a vrut să-l pună în dificultate pe conservatorul Petre Carp şi l-a întrebat: în numele căror alegători vorbeşti dumneata? Calm, Petre Carp a răspuns: „vorbesc în numele celor şapte mii de hectare pe care le stăpânesc!” Dacă mai amintim că discuţia se referea la reforma agrară, avem motive să-l lăsăm pe un proprietar să aibă opinii.
       Ideea este că faptele sunt mai puternice decât cuvintele, oricât de penetrantă ar fi forţa acestora din urmă. O bancă comercială, de pildă, poate cheltui mii de dolari pe o acţiune promoţională bazată pe sloganul: „Banca noastră lucrează pentru voi, serviciile şi politeţea vă aşteaptă”. Şi bine face că-i cheltuieşte. Numai că banii ei  vor fi nu cheltuiţi-investiţi, ci aruncaţi în vânt atâta vreme când această afirmaţie nu se poate demonstra în faţa fiecărui ghişeu, unde salariaţii, în loc să fie mărturie a sloganului, sunt lipsiţi de politeţe şi nu ştiu cu adevărat ce înseamnă amabilitatea. Pe de altă parte, să nu ne facem iluzii, convingându-ne că oamenii nu au memorie şi uită „ţepele” carele le-au fost trase cu ajutorul unor specialişti. Aceasta vrea să spună că pot să zâmbească mai galeş decât actorul Leonardo Di Capri toţi finanţiştii invitaţi de un post tv., dar oamenii îşi vor aminti că ei au consiliat bănci falimentare, fonduri mutuale şi tot felul de jocuri piramidale de întrajutoarare. Aceeaşi problemă o au  şi  analiştii politici. Cei mai în vârstă au fost mai toţi dascăli de socialism ştiinţific sau de economie politică socialistă, iar apoi s-au prezentat drept campioni ai liberalismului în politică sau economie. Unii au trecut de la stânga la dreapta şi invers cu o uşurinţă de dansatori ai căluşarilor. Dan Marţian e un exemplu, Dan Pavel, un alt exemplu, evident cu nuanţele de rigoare. Dar cine are chef şi timp să analizeze nevoile materiale ale unui politolog devenit consilierul unui oier care aleargă între echipele de fotbal ale altora şi preşedinţia României, până una alta, ţara noastră...
       Şi poate ar fi cazul să aruncăm o privire şi asupra juriştilor deveniţi parlamentari, unde – nu puţini – îşi folosesc geniul să ambiguizeze sensurile, nu să le clarifice şi devin specialişti în chichiţe, nu în drept. Şi de-ar fi o caracteristică a tranziţiei! Nu, este o boală veche, observată şi de Eminescu, deci care vine bine mersi (adică rău, nu?) din secolul al XIX-lea. Dacă n-a veni din întunecatul ev mediu...
       Situaţia nu este, fireşte, fără ieşire. Habermas consideră că este important să măsurăm raţionalitatea unui vorbitor prin veracitatea exprimărilor sale. „Au atributul veracităţii exprimările unui vorbitor atunci când el nu îl înşeală pe altul şi nici pe sine. Veridicitatea exprimărilor rezidă într-o altă dimensiune decât adevărul enunţurilor. Cu ajutorul lor obţinem distincţia fundamentală dintre esenţă şi fenomen şi prevenim cu aceasta iluzia specifică pe care vorbitorul o întreţine cu privire la sine şi cu privire la alţii, atunci când reifică sau volatilizează în intangibil identitatea proprie sau a celui din faţa sa.”112         Sursa este cu atât mai credibilă cu cât este mai apropiată de domeniul asupra căruia îşi exprimă opinia. Raymond Aron scria, cu ani în urmă, că dacă un universitar este specializat în filozofie greacă, el nu e calificat să comenteze evenimentele economice, dar dacă este specialist în relaţii internaţionale sau în economie sau sociologie, acelaşi universitar are – şi îşi poate exprima dorinţa – de a comenta realitatea.113
       Analiza duce la necesitatea emiţătorului de opinie de a avea prestigiul culturii. Pentru profesorul californian Kevin Avruch învăţarea unei alte culturi este un proces dinamic care necesită implicare, e ca o negociere. Sunt o mulţime de definiţii ale culturii şi în continuă expansiune. Cultura se referă, în contextul discuţiei noastre, la valorile sociale transmise, comportamente şi simboluri care sunt mai mult sau  mai puţin împărtăşite de către membrii unui grup social şi cu ajutorul cărora membrii grupului interpretează şi îşi îmbogăţesc experienţa şi conduitele. O premisă importantă a acestei definiţii este că din moment ce cultura este o caracteristică a grupului social (uneori chiar comunităţi), cineva poate aparţine mai multor grupuri, deci poate "căra” mai multe culturi, de ex. etnică sau naţională, confesională sau religioasă, profesională sau ocupaţională. În acest sens, pentru orice individ, cultura are sens plural, de aceea orice interacţiune (negociere) între doi indivizi de culturi diferite poate fi numită o interacţiune multiculturală.114

       Contextul mesajului este o a doua variabilă a comunicării. Şi la fel de importantă ca şi credibilitatea. Spunem la fel de importantă şi vom repeta şi în legătură cu alte caracteristici această locuţiune adverbială fiindcă în procesul comunicării orice fisură poate duce la prăbuşirea construcţiei verbale. O propoziţie devine neclară şi când îi lipseşte subiectul şi atunci când e confuz predicatul. Şi nu este mai eficientă nici atunci când e aşezată anapoda o simplă prepoziţie. Adevărurile cele mai lipsite de sens sunt, în mod paradoxal, tocmai cele mai evidente. A spune că oamenii sunt muritori – adevăr de necontestat – este o prostie dacă exprimarea acestui mare adevăr nu este legată de context. O vorbă celebră a unui mare autor devine o banalitate dacă nu se integrează, logic şi firesc,  în procesul comunicării. Această realitate a fost exploatată cu maximă eficienţă de Titu Maiorescu, mentorul Junimii şi deschizător de spaţii culturale, pionier şi în domeniul de care ne ocupăm. Să ne amintim niţel de context. Articolul este scris în anul 1873 şi se numeşte « Răspunsurile „revistei contimporane" (al doilea studiu de patologie literară) ». Iată un fragment din articol : « 1. Eroarea dlui Ureche relativă la Ammianus Marcellinus. Pasagiul din no. al Revistei contimporane este în întregul lui următorul: „Mult timp, multe sute de ani, coloniştii lui Traian n-avură alţi istorici decât tradiţiunea fidelă, şi alăturea cu ea pre acei lăutari, cari, încă la Roma, aveau deprinderea a cânta la ospeţe faptele oamenilor celebri. » În contra acestui pasagiu făcusem noi în Convorbiri literare de la 1 mai 1873 următoarea critică: „Acel (5) pus lângă Attila ne trimite în josul paginii la autorii antici, din care izvorăşte dlui Ureche această ştiinţă. Acolo găsim numit, pe lângă Priscus, şi pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian (născut pe la 330) era de mai mulţi ani mort când a început domnirea lui Attila (434, 453), şi istoria lui merge numai pănă la 378 d. Ch." Ce are de zis dl Ureche la această critică? Cum îşi va susţine singurul punct în discuţie: citarea lui Ammianus Marcellinus după cuvintele „pe timpul lui Attila?" Iată răspunsul d-sale (Revista din 1 iunie 1873, pag. 320, 321, 322): „Un no. 5 stă pus după vorba Attila în scrierea mea (pag. 2), şi nu ştiu de ce supără pe nervosul dl Maiorescu. Oare nu este adevărată aserţiunea că lăutarii, primii cântăreţi, poeţi, fac istorie... pănă pe timpul lui Attila? Probeze-mi-se că nu, şi va rămâne de minciună Voltaire cu opiniunea sa despre ignoranţa criticilor."  Nu am să probez că nu, şi nu am să probez că da, fiindcă nu s-a vorbit nici un cuvânt despre aceasta. Singurul punct în discuţie este: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui Attila...Dl Ureche continuă: „Ce este greşit în aserţiunea mea când, citând pe Salustiu, am scris că la romani încă istoria începe cu poezia, cu cântecele (soliti sunt primis temporibus etc.)?" De această aserţiune a d-sale nu e vorba în critica noastră.
„De acest obicei ne vorbeşte şi Nonniu (II, 70), care aminteşte că Varon numea pe cântăreţi: pueri modesti... „ Poate să vorbească Nonniu: nu sunt în chestie pueri modesti. Departe de aceasta! „Ce păcat făcui susţinând că acest mod de a face istoria a trecut şi la Dacia şi că persistă pănă chiar sub Attila?" Nimeni nu a relevat vreun asemenea păcat, nu este în chestie.115 
Luarea în calcul a contextului şi raportarea la el ţine de logică dar şi de bun simţ. Nici o zi nu este ruptă de alta, aşa cum nici un grup, oricât de special constituit, nu vieţuieşte exclusiv prin separare sau izolare ermetică. Pierre Bouvier116 scrie: „E necesar să se revină la o studiere a proximităţii, a datelor ce constituie cotidianul. E nevoie de o cercetare în maniera etnologilor şi a antropologilor. Ei analizează societăţile tradiţionale în contextul unor observaţii de foarte lungă durată. După modelul lor, devine util să se treacă la observaţii, la imersiuni în locuri specifice propriilor noastre societăţi. Să se pătrundă în contexte, prin analize pe termen lung şi nu aşa cum făceau sociologii, într-un mod suficient de exact.”117
Contextul este strâns legat de motivaţia comportamentul uman. Harold Leavitt118 oferă un model motivaţional care porneşte de la trei ipoteze de bază:
1. Comportamentul este cauzat. Faptele pe care le facem nu sunt „accidentale” – există întotdeauna motive adiacente. Ceea ce nu înseamnă obligatoriu că aceste motive sunt cunoscute şi de individul care le înfăptuieşte.
2. Comportamentul este dirijat. Adică orice comportament are un scop, indiferent care este acesta. Din nou, nu este necesar să presupunem că suntem conştienţi de scopurile noastre, sau că le urmărim în mod eficient.
3. Comportamentul este motivat.  La originea actelor pe care le înfăptuim sunt motive, energii care ne dau puterea pentru a ne atinge obiectivele sau cel puţin pentru a ne îndreptăm în direcţia obiectivelor propuse.
Combinând aceste trei caracteristici, vom avea un sistem care să ne permită înţelegerea comportamentul, spune Leavitt. Cu ajutorul acestor idei, comportamentul uman poate fi privit ca un joc dublu, de la cauză la motiv, de la comportament spre scop. Şi ne sunt folositoare dacă gândim la cele trei elemente ca şi cum ar forma un circuit închis. Atingerea unui scop elimină cauza, care, la rândul ei,  elimină motivul, iar acesta elimină comportamentul respectiv. 
Procesul ciclic este, în mare, acelaşi, indiferent de felul nevoii. Presupunând că un om este „înfometat” la nivel psihologic (ex: are o nevoie de a se elibera de frica de libertate fizică sau nevoia de a fi acceptat şi stimat de ceilalţi). Acum el are motiv pentru a căuta satisfacţie pentru „apetitul” său, şi dacă comportamentul care rezultă are succes, el îşi va umple „stomacul” psihologic şi va înceta pentru moment să-i mai fie „foame”. El este înclinat să i se facă iar foame în acest sens, dacă apetitul său psihologic nu este satisfăcut în mod repetat.
Acest proces ciclic implică conceptul de echilibru, care presupune o stare „normală” şi „când condiţiile pleacă din această stare, va fi o tendinţă a lor de a reveni”119. Astfel, echilibrul este protejat sau urmărit, deoarece posibilitatea de întoarcere este pierdută. „ Condiţia principală e ca omul să fie privit ca o forţă de echilibru în care nu trebuie să aibă comportament. Această condiţie va fi de nerealizat, atâta timp cât muscă după muscă vor ateriza pe spatele omului şi vor trezi noi nevoi şi îl vor forţa să-şi mişte coada.” 120 Şi autorul concluzionează cu ironie: "Se pare, după cum este scris şi mai sus, că nu este lipsă de muşte în mediul nostru şi nici nu există pericolul dispariţiei lor.”121 
       La rândul nostru, adăugăm, dar fără ironie: aşa cum orice acţiune nu poate fi înţeleasă în afara cauzei, tot astfel orice afirmaţie trebuie să fie justificată de context. Altfel, nefiind în chestie, e ca şi când nu ar fi. Sau mai rău: strică întregul mesaj. Iar pentru a fi eficienţi, nu este suficient să ţinem seamă de contextul în care ne aflăm noi, ci, mult mai mult trebuie să ţinem seamă de contextul receptorului, de cei spre care se îndreaptă mesajul. Este şi acesta un motiv pentru care Serge Moscovici consideră că „a analiza modul în care corpul este un mediator al cunoaşterii de sine şi de celălalt, ca şi al relaţiei stabilite cu ceilalţi, reprezintă ecoul aserţiunilor care au format, din totdeauna, părerea generală." Domeniul acesta, susţine Moscovici s-a dezvoltat „cel mai devreme şi cu cea mai mare continuitate în istoria psihologiei, începând cu studiul expresiei şi citirii emoţiilor".122
       Kevin Avruch, profesor de antropologie la mai multe universităţi americane şi specializat în analiza conflictelor socio-culturale, consideră domeniul culturii ca incluzând cele mai adânci presupoziţii şi prezumţii despre modul în care e concepută lumea, modul în care ei trăiesc şi acţionează. Pentru aceasta el ia în discuţie  domeniul conflictului social şi porneşte de la premisa: „cultura alcătuieşte contextul de desfăşurare a conflictului, uneori specificând care sunt tipurile de lucruri ce reprezintă subiectele competiţiei sau obiectele disputei, alteori postulând înaltele valori sau lipsurile relative (ori absolute): onoare aici, puritate dincolo, capital şi profit în altă parte, prin precizarea regulilor uneori precise, alteori mai puţin, în ce context pot fi aplicate, inclusiv când trebuie să înceapă şi când trebuie să ia sfârşit. El crede că este posibil acest lucru pentru că individul dispune de o structură cognitivă şi afectivă cu ajutorul căreia interpretează comportamentele lui şi pe ale altora. Abordarea se face diferit:
- Cu privire la conflict - a privi cultura ca pe un context presupune a înţelege cum cultura per se  nu poate fi considerată principala cauză a conflictului, dar este întotdeauna lentila prin care sunt reflectate cauzele conflictului. 
- Cu privire la negociere - a privi cultura ca un context înseamnă a înţelege chiar înainte de a întâlni şi asculta pentru prima dată interlocutorii că poziţiile lor fundamentale, interesele şi valorile au fost circumscrise de limbajul (cultura) prin care ei le vor exprima.
În negocierile umane, inclusiv cele ce privesc problemele de acces, Daniele Toole  dă două exemple de un astfel de context cultural profund. În lucrarea "Humanitarian Negociations: Observations fron Recent Experience” el relatează mai întâi profunda diviziune dintre negociatorii Naţiunilor Unite (UN) şi Talibanii din Afganistan, în privinţa concepţiilor fundamentale privind drepturile omului, cum ar fi tratamentul aplicat fetelor şi femeilor, lipsa unor  valori comune cu privire la egalitatea dintre sexe, care a făcut imposibilă orice discuţie cu privire la diviziunea culturală; ca o consecinţă a acestui fapt Toole notează: "Negocierile asupra numeroaselor probleme au fost foarte dificile şi au avut rezultate minime”. Multe programe umanitare în Afganistan au fost treptat suspendate.
       În al doilea exemplu descris de Toole se subliniază  principiile diferite de acţiune dintre Naţiunile Unite  alte organizaţii umanitare. Aceste principii care susţin acţiuni se mai numesc şi "cultură strategică”. Cultura strategică a Naţiunilor Unite reflectă principiul "condiţionării”  - cu scopul inducerii schimbării unui interlocutor recalcitrant. Pentru mulţi dintre cei implicaţi în misiuni umanitare, devotaţi principiului acordării ajutorului oamenilor aflaţi în dificultate fără intervenţii politice, asemenea condiţionare este din punct de vedere etic de neacceptat.
       În ambele cazuri descrise de Toole, oriunde ar avea loc negocierile, între interlocutori va exista din start construcţiile culturale diferite din lumile (culturile) din care vin părţile şi pe care "le aduc cu ei” la masa negocierilor. În acest sens situaţia de negociere nu ajunge să fie explicată în întregime niciodată de părţi. Astfel o construcţie asupra lumii bazată pe discursul universalităţii drepturilor omului e posibil să nu fie împărtăşită de un interlocutor, fapt ce face negocierea neproductivă. Aceasta e puterea contextului cultural.
       Este de notat că ambele exemple provin din două locuri diferite, din culturi diferite. În cazul Naţiunilor Unite – talibani avem de-a face cu o "civilizare” în termenii lui Huntington şi locul culturilor diferite trebuie căutat în categoriile familiale ale Islamului şi culturilor vestice. În cazul Naţiunilor Unite – filantropi, în privinţa condiţionării - locul culturii strategice se găseşte în cadrele organizaţionale şi instituţionale. Cultura nu este o proprietate rasială, etnică, religioasă ori a unor grupuri naţionale. 
Organizaţiile, instituţiile, profesiile şi ocupaţiile sunt "containere” pentru cultură, locuri ale diferenţei culturale, şi fiecare container trebuie să servească la delimitarea propriului context. Într-o operaţiune umanitară complexă numărul unor astfel de contexte poate părea copleşitoare, din moment ce se includ culturile populaţiilor din ţara gazdă, a ajutorului internaţional, a dezvoltării, a filantropilor şi organizaţiilor de într-ajutorare, a instituţiilor birocratizate de genul Naţiuniloe Unite ş, în final, a militarilor cu diferenţele legate de serviciul intern, etosul şi doctrinele lor naţionale. Lor le adaugă autorul şi media internaţională, care are, la rândul ei, o misiune complexă, luând parte, într-o zonă multiculturală, la interacţiuni naţionale, etnice, instituţionale şi profesionale. 
Noţiunea de "realităţi generate” punctează al doilea motiv pentru care trasarea culturii iniţiale este preliminară. Culturile nu sunt nici atemporale şi nici neschimbătoare; în realitate ele se află întotdeauna în interiorul largului cadru al acţiunii sociale şi al practicii sociale. Această calitate înseamnă că, de fapt, fiecare acţiune va genera în timp propriul context cultural, cu propria politică şi economie. Din acest motiv prima trasare culturală trebuie revizuită, atât pentru a îndepărta diferenţele dintre experienţa nefolositoare şi prejudiciu, cât şi pentru a lua în calcul calitatea noii culturi care apare când indivizii cu structuri diferite lucrează împreună, mai ales în condiţii de stres, în situaţii de criză, atunci când iau contact şi comunică cu şefii sau funcţionarii.
Este extrem de important să se ţină seama de cultura băştinaşilor. Aspectul cel mai relevant al comunicării aborigene în context legal are legătură cu ipotezele culturale şi strategiile lingvistice folosite în culegerea informaţiilor şi modurile şi strategiile folosite în interviuri. Interviul este un eveniment de vorbire specific societăţilor vestice. Folosirea strategiilor interviului în societăţile aborigene conduc des la comportamente ce nu sunt caracteristice cultural, la maniere proaste şi ineficiente. De exemplu, aşa cum Philips şi alţii au explicat, pentru indienii americani, aborigenii folosesc şi interpretează tăcerea în mod diferit de societăţile non-aborigene. Aceştia nu văd tăcerea într-o interacţiune ca un indicator al încetării comunicării. Aborigenilor le place să stea în tăcere în timp ce se bucură de compania celorlalţi sau se gândesc la probleme serioase.123
Soluţia pe care o propune Kevin Avruch  este să evităm să facem ceea ce psiho-sociologii au numit "eroarea fundamentală a atribuirii”, care apare când, văzând comportamentul cuiva, îl găseşti oarecum nelalocul lui şi atribui acel comportament personalităţii sau caracterului individului, mai degrabă decât factorilor externi, mediul, situaţia. Unii psiho-sociologi argumentează că această eroare de atribuire se întâmplă mai ales în culturile care favorizează individualismul asupra celor care favorizează colectivismul.124 Contrastul individualism/colectivism este unul dintre cele mai larg răspândite (dacă nu universal), iar despre această orientare  analiştii spun că are efecte semnificative asupra proceselor şi rezultatelor negocierilor interculturale.

Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate ajuta.Descarcal  !!!

Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate ajuta.Descarcal  !!!
…Descarca Referat»»»: http://carturarul-all.ucoz.com/comunicare/comunicare_interculturala_cap_4.doc
Categorie: Referate Comunicare | Adăugat de: Upsy-Dupsy (27-Ianuarie-12) | Nivel: Facultate
Vizualizări: 455 | Tag-uri: Credibilitatea reală sau presupusă , Comunicare Interculturală cap IV, Credibilitatea reală sau presupusă, Prestigiul sursei | Nota Referat: 0.0/0
Total comentarii : 0
Name *:
Email:
Code *:
Cauta un referate
Meniu site
Info
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Mini-chat
200
Statistici

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0