Comunicare Interculturală
IV. Credibilitatea reală sau presupusă. Prestigiul sursei
Individul
nu este singurul care poate face aprecieri asupra sa, ci şi semenii
lui, cei care doresc să-l cunoască şi să-l catalogheze sau să-l
integreze într-un grup. Iar calificativele sunt date, de obicei, în
urma interpretării cuvintelor şi faptelor. Mai mult sau mai puţin,
fiecare membru al societăţii este, la un moment dat, şi o persoană
publică, iar atunci când ne exprimăm, pornim de la premiza că suntem în
posesia unui adevăr sau cel puţin a unei părţi din el. În relaţiile de
comunicare specific umane, însă, nu este suficientă convingerea că am
rostit un adevărul. Şi nici iluzia că am făcut-o bine, că am spus exact
ce trebuia. „Comunicarea dintre indivizi, grupuri şi alte entităţi
organizaţionale este un proces complex care presupune mai multe variabile: credibilitatea sursei, contextul mesajului, simbolurile, sloganurile.”107 Aşadar,
o primă întrebare care se impune înainte de primirea mesajului este
dacă receptorul (publicul) percepe sursa ca expertă în domeniul în care
se pronunţă. Iar a doua: va fi percepută sursa ca onestă şi obiectivă,
sau doar ca mesageră a unui interes conjuctural. Nici unul dintre noi nu
se mulţumeşte să audă doar vorbe, vrea să ştie şi cine le rosteşte, cu
ce scop, în numele cui şi câtă bază se poate pune pe respectivele
afirmaţii. Suntem, fără să ştim, şi în postura Conului Leonida, care,
citind simple lozinci, rămâne fascinant, pentru că acestea sunt
susţinute de prestigiul lui Garibardi: "Patru vorbe, numai patru, da
vorbe, ce-i drept! Uite, ţiu minte ca acuma: "Bravos naţiune! Halal
să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite!” Şi jos a
iscălit în original: "Galibardi”.108 Dar
ce-l face pe Leonida să fie atât de entuziasmat de aceste cuvinte?
Evident, prestigiul sursei, al celui care le-a rostit. Se explică el
însuşi: « Hehei! unul e Galibardi; om, o dată şi jumătate! (Cu mândrie şi siguranţă:) Ei!
giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori,
gândeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma? ... Ba încă ce! i-a
tras un tighel, de i-a plăcut şi lui. Ce-a zis Papa - iezuit, aminteri
nu-i prost! - când a văzut că n-o scoate la capăt cu el?... "Mă, nene,
ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca, de, cu fitecine; ia
mai bine să mă iau cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Şi de
colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe
Galibardi de i-a botezat un copil.”109 Să
dăm un exemplu şi din media românească. Posturile de televiziune Antena
1, Antena 2, Antena 3 sunt proprietatea omului de afaceri şi, mai nou
(sau mai vechi) om politic, numit Dan Voiculescu. În ce măsură pot fi
percepute ca emiţătoare de informaţii obiectivă, în contextul în care,
după împrejurări, posturile au exprimat opinii şi atitudini dictate de
interesul stârnit de alianţele liderului de partid, patron incontestabil
al canalelor de difuzare? Nevoia
de credibilitate a unei surse este atât de importantă, încât şi cele
mai neînsemnate publicaţii se simt obligate să apeleze la specialişti,
la experţi sau alte persoane care să exprime un punct de vedere legat de
un eveniment, tocmai fiindcă simt riscul la care se supun atunci când
proprii lor salariaţi au opinii, de care se ştie sau se bănuieşte că
sunt comandate, formulate după principii contrare eticii profesionale,
dar care par multora foarte modern-capitaliste: eu te plătesc, eu ordon
ce să spui. Evident, nici aşa-zişii experţi nu sunt scutiţi de riscul
incredibilităţii. Pentru a avea opinii este nevoie de independenţă
materială. Or este greu de presupus că un analist politic fără venituri
constante, a cărui viaţă materială cotidiană depinde de ce vorbeşte el
(mai exact de cum vorbeşte) îşi poate permite luxul să aibă opinii. În
analiza mass-mediei, întotdeauna este necesară compararea şi evaluare
reprezentărilor, din punct de vedere a ceea ce ele exclud şi includ, a
ceea ce ele expun sau pun în umbră, de unde vin şi care factori şi
interese influenţează formularea şi proiecţia lor, şi aşa mai departe.
”Adevărul", într-un sens absolut, este întotdeauna problematic şi o
sursă a unor discuţii fără rost, ne avertizeză Norman Fairclough.110 Dar
reprezentările pot fi comparate din punct de vedere al parţialităţi,
caracterului lor total şi a caracteristicii lor de a fi interesante, şi
se poate ajunge la o concluzie – şi în mod normal se şi ajunge – în
legătură cu (ne)veridicitatea reprezentărilor. Nu este nevoie să spunem
că oamenii întotdeauna fac astfel de evaluări din poziţii şi puncte de
vedere particulare, dar acestea pot fi de asemenea comparate din punct
de vedere a cât de direcţionate spre public sau spre sine sunt ele. Analiza
ideologică a mass-mediei şi-a pierdut mult din prestigiu pe care îl
avea în anii ’70, în parte din cauza unui climat politic în schimbare şi
în parte din cauza dificultăţilor întâmpinate în cadrul acestei
analize. A fost criticată pentru postularea efectelor ideologice ale
testelor asupra publicului, fără ca să investigheze propriu-zis modul în
care publicul "citeşte” textele. Studiile despre audienţă au devenit
foarte populare acum în parte din cauza analizai ideologice. Analiza
ideologică a avut de asemenea tendinţa de a deveni reducţionistă în
abordarea textelor, care nu sunt niciodată simple din punct de vedere
ideologic. Nu trebuie confundată acceptabilitatea sau veridicitatea unei
concluzii cu soliditatea unui argument, o concluzie poate fi în mod
obiectiv adevărată, chiar şi când argumentul este firav. Concluzia poate
fi adevărată din motive care pot să nu aibă nicio legătură cu
informaţia cuprinsă în argument.111
În acest moment,
cred că este locul potrivit să amintesc un schimb de replici din
parlamentul României începutului de secol XX. Se spune că un parlamentar
socialist a vrut să-l pună în dificultate pe conservatorul Petre Carp
şi l-a întrebat: în numele căror alegători vorbeşti dumneata? Calm,
Petre Carp a răspuns: „vorbesc în numele celor şapte mii de hectare pe
care le stăpânesc!” Dacă mai amintim că discuţia se referea la reforma
agrară, avem motive să-l lăsăm pe un proprietar să aibă opinii. Ideea
este că faptele sunt mai puternice decât cuvintele, oricât de
penetrantă ar fi forţa acestora din urmă. O bancă comercială, de pildă,
poate cheltui mii de dolari pe o acţiune promoţională bazată pe
sloganul: „Banca noastră lucrează pentru voi, serviciile şi politeţea vă
aşteaptă”. Şi bine face că-i cheltuieşte. Numai că banii ei vor fi nu
cheltuiţi-investiţi, ci aruncaţi în vânt atâta vreme când această
afirmaţie nu se poate demonstra în faţa fiecărui ghişeu, unde
salariaţii, în loc să fie mărturie a sloganului, sunt lipsiţi de
politeţe şi nu ştiu cu adevărat ce înseamnă amabilitatea. Pe de altă
parte, să nu ne facem iluzii, convingându-ne că oamenii nu au memorie şi
uită „ţepele” carele le-au fost trase cu ajutorul unor specialişti.
Aceasta vrea să spună că pot să zâmbească mai galeş decât actorul
Leonardo Di Capri toţi finanţiştii invitaţi de un post tv., dar oamenii
îşi vor aminti că ei au consiliat bănci falimentare, fonduri mutuale şi
tot felul de jocuri piramidale de întrajutoarare. Aceeaşi problemă o au
şi analiştii politici. Cei mai în vârstă au fost mai toţi dascăli de
socialism ştiinţific sau de economie politică socialistă, iar apoi s-au
prezentat drept campioni ai liberalismului în politică sau economie.
Unii au trecut de la stânga la dreapta şi invers cu o uşurinţă de
dansatori ai căluşarilor. Dan Marţian e un exemplu, Dan Pavel, un alt
exemplu, evident cu nuanţele de rigoare. Dar cine are chef şi timp să
analizeze nevoile materiale ale unui politolog devenit consilierul unui
oier care aleargă între echipele de fotbal ale altora şi preşedinţia
României, până una alta, ţara noastră... Şi
poate ar fi cazul să aruncăm o privire şi asupra juriştilor deveniţi
parlamentari, unde – nu puţini – îşi folosesc geniul să ambiguizeze
sensurile, nu să le clarifice şi devin specialişti în chichiţe, nu în
drept. Şi de-ar fi o caracteristică a tranziţiei! Nu, este o boală
veche, observată şi de Eminescu, deci care vine bine mersi (adică rău, nu?) din secolul al XIX-lea. Dacă n-a veni din întunecatul ev mediu... Situaţia
nu este, fireşte, fără ieşire. Habermas consideră că este important să
măsurăm raţionalitatea unui vorbitor prin veracitatea exprimărilor sale.
„Au atributul veracităţii exprimările unui vorbitor atunci când el nu
îl înşeală pe altul şi nici pe sine. Veridicitatea exprimărilor rezidă
într-o altă dimensiune decât adevărul enunţurilor. Cu ajutorul lor
obţinem distincţia fundamentală dintre esenţă şi fenomen şi prevenim cu
aceasta iluzia specifică pe care vorbitorul o întreţine cu privire la
sine şi cu privire la alţii, atunci când reifică sau volatilizează în
intangibil identitatea proprie sau a celui din faţa sa.”112 Sursa
este cu atât mai credibilă cu cât este mai apropiată de domeniul asupra
căruia îşi exprimă opinia. Raymond Aron scria, cu ani în urmă, că dacă
un universitar este specializat în filozofie greacă, el nu e calificat
să comenteze evenimentele economice, dar dacă este specialist în relaţii
internaţionale sau în economie sau sociologie, acelaşi universitar are –
şi îşi poate exprima dorinţa – de a comenta realitatea.113 Analiza duce la necesitatea emiţătorului de opinie de a avea prestigiul culturii. Pentru profesorul californian Kevin Avruch învăţarea unei alte culturi este
un proces dinamic care necesită implicare, e ca o negociere. Sunt o
mulţime de definiţii ale culturii şi în continuă expansiune. Cultura se
referă, în contextul discuţiei noastre, la valorile sociale transmise,
comportamente şi simboluri care sunt mai mult sau mai puţin împărtăşite
de către membrii unui grup social şi cu ajutorul cărora membrii
grupului interpretează şi îşi îmbogăţesc experienţa şi conduitele. O
premisă importantă a acestei definiţii este că din moment ce cultura
este o caracteristică a grupului social (uneori chiar comunităţi),
cineva poate aparţine mai multor grupuri, deci poate "căra” mai multe
culturi, de ex. etnică sau naţională, confesională sau religioasă,
profesională sau ocupaţională. În acest sens, pentru orice individ,
cultura are sens plural, de aceea orice interacţiune (negociere) între
doi indivizi de culturi diferite poate fi numită o interacţiune
multiculturală.114
Contextul
mesajului este o a doua variabilă a comunicării. Şi la fel de
importantă ca şi credibilitatea. Spunem la fel de importantă şi vom
repeta şi în legătură cu alte caracteristici această locuţiune
adverbială fiindcă în procesul comunicării orice fisură poate duce la
prăbuşirea construcţiei verbale. O propoziţie devine neclară şi când îi
lipseşte subiectul şi atunci când e confuz predicatul. Şi nu este mai
eficientă nici atunci când e aşezată anapoda o simplă prepoziţie.
Adevărurile cele mai lipsite de sens sunt, în mod paradoxal, tocmai cele
mai evidente. A spune că oamenii sunt muritori – adevăr de necontestat –
este o prostie dacă exprimarea acestui mare adevăr nu este legată de
context. O vorbă celebră a unui mare autor devine o banalitate dacă nu
se integrează, logic şi firesc, în procesul comunicării. Această
realitate a fost exploatată cu maximă eficienţă de Titu Maiorescu,
mentorul Junimii şi
deschizător de spaţii culturale, pionier şi în domeniul de care ne
ocupăm. Să ne amintim niţel de context. Articolul este scris în anul
1873 şi se numeşte « Răspunsurile „revistei contimporane" (al doilea
studiu de patologie literară) ». Iată un fragment din articol : « 1. Eroarea dlui Ureche relativă la Ammianus Marcellinus. Pasagiul din no. al Revistei contimporane este în întregul lui următorul: „Mult timp, multe sute de ani, coloniştii lui Traian n-avură alţi istorici decât tradiţiunea fidelă,
şi alăturea cu ea pre acei lăutari, cari, încă la Roma, aveau
deprinderea a cânta la ospeţe faptele oamenilor celebri. » În contra
acestui pasagiu făcusem noi în Convorbiri literare de
la 1 mai 1873 următoarea critică: „Acel (5) pus lângă Attila ne trimite
în josul paginii la autorii antici, din care izvorăşte dlui Ureche
această ştiinţă. Acolo găsim numit, pe lângă Priscus, şi pe Am. Marcellinus. Ammianus
Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian
(născut pe la 330) era de mai mulţi ani mort când a început domnirea lui
Attila (434, 453), şi istoria lui merge numai pănă la 378 d. Ch." Ce
are de zis dl Ureche la această critică? Cum îşi va susţine singurul punct în discuţie: citarea lui Ammianus Marcellinus după cuvintele „pe timpul lui Attila?" Iată răspunsul d-sale (Revista din 1 iunie 1873, pag. 320, 321, 322): „Un no. 5 stă pus după vorba Attila în scrierea mea (pag. 2), şi nu ştiu de ce supără pe nervosul dl Maiorescu. Oare nu este adevărată aserţiunea că lăutarii, primii cântăreţi, poeţi, fac istorie... pănă pe timpul lui Attila? Probeze-mi-se
că nu, şi va rămâne de minciună Voltaire cu opiniunea sa despre
ignoranţa criticilor." Nu am să probez că nu, şi nu am să probez că da,
fiindcă nu s-a vorbit nici un cuvânt despre aceasta. Singurul punct în
discuţie este: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui
Attila...Dl Ureche continuă: „Ce este greşit în aserţiunea mea când,
citând pe Salustiu, am scris că la romani încă istoria începe cu poezia, cu cântecele (soliti sunt primis temporibus etc.)?" De această aserţiune a d-sale nu e vorba în critica noastră. „De acest obicei ne vorbeşte şi Nonniu (II, 70), care aminteşte că Varon numea pe cântăreţi: pueri modesti... „ Poate să vorbească Nonniu: nu sunt în chestie pueri modesti.
Departe de aceasta! „Ce păcat făcui susţinând că acest mod de a face
istoria a trecut şi la Dacia şi că persistă pănă chiar sub Attila?"
Nimeni nu a relevat vreun asemenea păcat, nu este în chestie.115 Luarea
în calcul a contextului şi raportarea la el ţine de logică dar şi de
bun simţ. Nici o zi nu este ruptă de alta, aşa cum nici un grup, oricât
de special constituit, nu vieţuieşte exclusiv prin separare sau izolare
ermetică. Pierre Bouvier116 scrie:
„E necesar să se revină la o studiere a proximităţii, a datelor ce
constituie cotidianul. E nevoie de o cercetare în maniera etnologilor şi
a antropologilor. Ei analizează societăţile tradiţionale în contextul
unor observaţii de foarte lungă durată. După modelul lor, devine util să
se treacă la observaţii, la imersiuni în locuri specifice propriilor
noastre societăţi. Să se pătrundă în contexte, prin analize pe termen
lung şi nu aşa cum făceau sociologii, într-un mod suficient de exact.”117 Contextul este strâns legat de motivaţia comportamentul uman. Harold Leavitt118 oferă un model motivaţional care porneşte de la trei ipoteze de bază: 1. Comportamentul este cauzat.
Faptele pe care le facem nu sunt „accidentale” – există întotdeauna
motive adiacente. Ceea ce nu înseamnă obligatoriu că aceste motive sunt
cunoscute şi de individul care le înfăptuieşte. 2. Comportamentul este dirijat. Adică
orice comportament are un scop, indiferent care este acesta. Din nou,
nu este necesar să presupunem că suntem conştienţi de scopurile noastre,
sau că le urmărim în mod eficient. 3. Comportamentul este motivat. La originea actelor pe care le
înfăptuim sunt motive, energii care ne dau puterea pentru a ne atinge
obiectivele sau cel puţin pentru a ne îndreptăm în direcţia obiectivelor
propuse. Combinând
aceste trei caracteristici, vom avea un sistem care să ne permită
înţelegerea comportamentul, spune Leavitt. Cu ajutorul acestor idei,
comportamentul uman poate fi privit ca un joc dublu, de la cauză la
motiv, de la comportament spre scop. Şi ne sunt folositoare dacă gândim
la cele trei elemente ca şi cum ar forma un circuit închis. Atingerea
unui scop elimină cauza, care, la rândul ei, elimină motivul, iar
acesta elimină comportamentul respectiv. Procesul
ciclic este, în mare, acelaşi, indiferent de felul nevoii. Presupunând
că un om este „înfometat” la nivel psihologic (ex: are o nevoie de a se
elibera de frica de libertate fizică sau nevoia de a fi acceptat şi
stimat de ceilalţi). Acum el are motiv pentru a căuta satisfacţie pentru
„apetitul” său, şi dacă comportamentul care rezultă are succes, el îşi
va umple „stomacul” psihologic şi va înceta pentru moment să-i mai fie
„foame”. El este înclinat să i se facă iar foame în acest sens, dacă
apetitul său psihologic nu este satisfăcut în mod repetat. Acest
proces ciclic implică conceptul de echilibru, care presupune o stare
„normală” şi „când condiţiile pleacă din această stare, va fi o tendinţă
a lor de a reveni”119.
Astfel, echilibrul este protejat sau urmărit, deoarece posibilitatea de
întoarcere este pierdută. „ Condiţia principală e ca omul să fie privit
ca o forţă de echilibru în care nu trebuie să aibă comportament.
Această condiţie va fi de nerealizat, atâta timp cât muscă după muscă
vor ateriza pe spatele omului şi vor trezi noi nevoi şi îl vor forţa
să-şi mişte coada.” 120 Şi
autorul concluzionează cu ironie: "Se pare, după cum este scris şi mai
sus, că nu este lipsă de muşte în mediul nostru şi nici nu există
pericolul dispariţiei lor.”121 La
rândul nostru, adăugăm, dar fără ironie: aşa cum orice acţiune nu poate
fi înţeleasă în afara cauzei, tot astfel orice afirmaţie trebuie să fie
justificată de context. Altfel, nefiind în chestie, e ca şi când nu ar
fi. Sau mai rău: strică întregul mesaj. Iar pentru a fi eficienţi, nu
este suficient să ţinem seamă de contextul în care ne aflăm noi, ci,
mult mai mult trebuie să ţinem seamă de contextul receptorului, de cei
spre care se îndreaptă mesajul. Este şi acesta un motiv pentru care
Serge Moscovici consideră că „a analiza modul în care corpul este un
mediator al cunoaşterii de sine şi de celălalt, ca şi al relaţiei
stabilite cu ceilalţi, reprezintă ecoul aserţiunilor care au format, din
totdeauna, părerea generală." Domeniul acesta, susţine Moscovici s-a
dezvoltat „cel mai devreme şi cu cea mai mare continuitate în istoria
psihologiei, începând cu studiul expresiei şi citirii emoţiilor".122 Kevin Avruch,
profesor de antropologie la mai multe universităţi americane şi
specializat în analiza conflictelor socio-culturale, consideră domeniul
culturii ca incluzând cele mai adânci presupoziţii şi prezumţii despre
modul în care e concepută lumea, modul în care ei trăiesc şi acţionează.
Pentru aceasta el ia în discuţie domeniul conflictului social şi
porneşte de la premisa: „cultura alcătuieşte contextul de desfăşurare a
conflictului, uneori specificând care sunt tipurile de lucruri ce
reprezintă subiectele competiţiei sau obiectele disputei, alteori
postulând înaltele valori sau lipsurile relative (ori absolute): onoare
aici, puritate dincolo, capital şi profit în altă parte, prin precizarea
regulilor uneori precise, alteori mai puţin, în ce context pot fi
aplicate, inclusiv când trebuie să înceapă şi când trebuie să ia
sfârşit. El crede că este posibil acest lucru pentru că individul
dispune de o structură cognitivă şi afectivă cu ajutorul căreia
interpretează comportamentele lui şi pe ale altora. Abordarea se face diferit: - Cu privire la conflict - a privi cultura ca pe un context presupune a înţelege cum cultura per se
nu poate fi considerată principala cauză a conflictului, dar este
întotdeauna lentila prin care sunt reflectate cauzele conflictului. - Cu privire
la negociere - a privi cultura ca un context înseamnă a înţelege chiar
înainte de a întâlni şi asculta pentru prima dată interlocutorii că
poziţiile lor fundamentale, interesele şi valorile au fost circumscrise
de limbajul (cultura) prin care ei le vor exprima. În
negocierile umane, inclusiv cele ce privesc problemele de acces,
Daniele Toole dă două exemple de un astfel de context cultural profund.
În lucrarea "Humanitarian Negociations: Observations fron Recent Experience” el
relatează mai întâi profunda diviziune dintre negociatorii Naţiunilor
Unite (UN) şi Talibanii din Afganistan, în privinţa concepţiilor
fundamentale privind drepturile omului, cum ar fi tratamentul aplicat
fetelor şi femeilor, lipsa unor valori comune cu privire la egalitatea
dintre sexe, care a făcut imposibilă orice discuţie cu privire la
diviziunea culturală; ca o consecinţă a acestui fapt Toole notează:
"Negocierile asupra numeroaselor probleme au fost foarte dificile şi au
avut rezultate minime”. Multe programe umanitare în Afganistan au fost treptat suspendate. În
al doilea exemplu descris de Toole se subliniază principiile diferite
de acţiune dintre Naţiunile Unite alte organizaţii umanitare. Aceste
principii care susţin acţiuni se mai numesc şi "cultură strategică”.
Cultura strategică a Naţiunilor Unite reflectă principiul
"condiţionării” - cu scopul inducerii schimbării unui interlocutor
recalcitrant. Pentru mulţi dintre cei implicaţi în misiuni umanitare,
devotaţi principiului acordării ajutorului oamenilor aflaţi în
dificultate fără intervenţii politice, asemenea condiţionare este din
punct de vedere etic de neacceptat. În
ambele cazuri descrise de Toole, oriunde ar avea loc negocierile, între
interlocutori va exista din start construcţiile culturale diferite din
lumile (culturile) din care vin părţile şi pe care "le aduc cu ei” la
masa negocierilor. În acest sens situaţia de negociere nu ajunge să fie
explicată în întregime niciodată de părţi. Astfel o construcţie asupra
lumii bazată pe discursul universalităţii drepturilor omului e posibil
să nu fie împărtăşită de un interlocutor, fapt ce face negocierea
neproductivă. Aceasta e puterea contextului cultural. Este
de notat că ambele exemple provin din două locuri diferite, din culturi
diferite. În cazul Naţiunilor Unite – talibani avem de-a face cu o
"civilizare” în termenii lui Huntington şi locul culturilor diferite
trebuie căutat în categoriile familiale ale Islamului şi culturilor
vestice. În cazul Naţiunilor Unite – filantropi, în privinţa
condiţionării - locul culturii strategice se găseşte în cadrele
organizaţionale şi instituţionale. Cultura nu este o proprietate
rasială, etnică, religioasă ori a unor grupuri naţionale. Organizaţiile,
instituţiile, profesiile şi ocupaţiile sunt "containere” pentru
cultură, locuri ale diferenţei culturale, şi fiecare container trebuie
să servească la delimitarea propriului context. Într-o operaţiune
umanitară complexă numărul unor astfel de contexte poate părea
copleşitoare, din moment ce se includ culturile populaţiilor din ţara
gazdă, a ajutorului internaţional, a dezvoltării, a filantropilor şi
organizaţiilor de într-ajutorare, a instituţiilor birocratizate de genul
Naţiuniloe Unite ş, în final, a militarilor cu diferenţele legate de
serviciul intern, etosul şi doctrinele lor naţionale. Lor le adaugă
autorul şi media internaţională, care are, la rândul ei, o misiune
complexă, luând parte, într-o zonă multiculturală, la interacţiuni
naţionale, etnice, instituţionale şi profesionale. Noţiunea
de "realităţi generate” punctează al doilea motiv pentru care trasarea
culturii iniţiale este preliminară. Culturile nu sunt nici atemporale şi
nici neschimbătoare; în realitate ele se află întotdeauna în interiorul
largului cadru al acţiunii sociale şi al practicii sociale. Această
calitate înseamnă că, de fapt, fiecare acţiune va genera în timp
propriul context cultural, cu propria politică şi economie. Din acest
motiv prima trasare culturală trebuie revizuită, atât pentru a îndepărta
diferenţele dintre experienţa nefolositoare şi prejudiciu, cât şi
pentru a lua în calcul calitatea noii culturi care apare când indivizii
cu structuri diferite lucrează împreună, mai ales în condiţii de stres,
în situaţii de criză, atunci când iau contact şi comunică cu şefii sau
funcţionarii. Este extrem de important
să se ţină seama de cultura băştinaşilor. Aspectul cel mai relevant al
comunicării aborigene în context legal are legătură cu ipotezele
culturale şi strategiile lingvistice folosite în culegerea informaţiilor
şi modurile şi strategiile folosite în interviuri. Interviul este un
eveniment de vorbire specific societăţilor vestice. Folosirea
strategiilor interviului în societăţile aborigene conduc des la
comportamente ce nu sunt caracteristice cultural, la maniere proaste şi
ineficiente. De exemplu, aşa cum Philips şi alţii au explicat, pentru
indienii americani, aborigenii folosesc şi interpretează tăcerea în mod
diferit de societăţile non-aborigene. Aceştia nu văd tăcerea într-o
interacţiune ca un indicator al încetării comunicării. Aborigenilor le
place să stea în tăcere în timp ce se bucură de compania celorlalţi sau
se gândesc la probleme serioase.123 Soluţia
pe care o propune Kevin Avruch este să evităm să facem ceea ce
psiho-sociologii au numit "eroarea fundamentală a atribuirii”, care
apare când, văzând comportamentul cuiva, îl găseşti oarecum nelalocul
lui şi atribui acel comportament personalităţii sau caracterului
individului, mai degrabă decât factorilor externi, mediul, situaţia.
Unii psiho-sociologi argumentează că această eroare de atribuire se
întâmplă mai ales în culturile care favorizează individualismul asupra
celor care favorizează colectivismul.124 Contrastul
individualism/colectivism este unul dintre cele mai larg răspândite
(dacă nu universal), iar despre această orientare analiştii spun că are
efecte semnificative asupra proceselor şi rezultatelor negocierilor
interculturale.
Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate ajuta.Descarcal !!!
Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate ajuta.Descarcal !!!
…Descarca Referat»»»: http://carturarul-all.ucoz.com/comunicare/comunicare_interculturala_cap_4.doc
|
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. 