V. Identitate socială şi identitate a sinelui
Cuvintelor
pline de înţelepciune ale oracolul „Cunoaşte-te pe tine însuţi”
îndrăznim să le sugerăm - cu modestia de rigoare – un addagio: pentru a putea să-i cunoşti pe ceilalţi.
Eminescu ne aminteşte de mai bine de un secol că „lumea este aşa cum
este şi ca dânsa suntem noi”. Rămâne, totuşi, întrebarea: de unde este
bine să începem: de la cunoaşterea de sine sau de la cunoaşterea
celorlalţi? Altfel spus: ne cunoaşte pe noi prin alţii sau îi cunoaştem
pe alţii prin noi? Nu avem un răspuns şi, chiar dacă nu sperăm să-l
aflăm în rândurile care urmează, nu vom înceta să-l căutăm.
O
primă fereastră prin care am putea privi ne deschide antropologia. În
general, această disciplină reprezintă studiul fiinţelor umane în
contextul grupurilor în care trăiesc şi interacţionează.1 Nu-i decât o încercare de definiţie dintre altele, nu mai puţin corecte.
Dar nici o societate - grup sau popor - nu a constituit (sau nu constituie) o entitate
stabilă şi omogenă. Societăţile sunt compuse din numeroşi indivizi şi
grupuri, fiecare având un anume potenţial de înţelegere, apreciere şi
acţiune asupra moştenirii culturii pe care o împărtăşesc cu toţii,
într-un fel, şi fiecare dintre ei este supus schimbării apărute o dată
cu trecerea timpului. Ceea ce ne sugerează ideea că nu putem vorbi
despre oameni la modul general, ci doar să încercăm a spune impresii mai
degrabă. În plus, nu există o singură teorie cu care să fie de acord
toţi antropologii. Profesorul Stanley Barrett134,
de la Universitatea din Toronto, arată că, de-a lungul anilor, s-au
dezvoltat zeci de „orientări teoretice” referitoare la acest subiect şi
la metodologia acestui domeniu. Printre acestea se află: - funcţionalismul structural (care pune accent pe structura socială care influenţează foarte mult comportamentul individual),
-
particularismul istoric (care pune accent pe anumite zone culturale),
cultură şi personalitate (care scoate în evidenţă structura de
personalitate a individului drept element cheie pentru înţelegerea unei
culturi)
- materialismul cultural (care oferă o versiune modernă a teoriei evoluţioniste).
Din multitudinea variantelor care ar oferi o idee despre componentele identităţii sociale reţinem importanţa a trei dintre ele:
- personalitatea,
- conceptul de sine
În majoritatea situaţiilor aceste componente sunt puternic legate unele de altele.136 De
exemplu, dacă ai o personalitate extrovertită, probabil te vezi pe tine
însuţi ca fiind plăcut de ceilalţi şi ai încredere în abilităţile tale
sociale şi îţi vei asuma roluri care completează această imagine despre
tine. Aceasta nu înseamnă că modul în care ne comportăm este în
totalitate sau în principal determinat de personalitatea noastră. Poate
fi susţinut şi faptul că acordarea anumitor roluri unor indivizi le
poate afecta atât conceptul de sine cât şi personalitatea. Majoritatea definiţiilor personalităţii umane reflectă o serie de principii generale care par să aibă ca sursă viaţa zilnică137: fiecare dintre noi are un set specific de caracteristici personale
acest set de caracteristici este relativ stabil în timp
aceste caracteristici influenţează comportamentul şi comunicarea noastră.
În
ultimii ani, câţiva psihologi au adoptat totuşi a perspectivă diferită
asupra personalităţii umane, considerând că personalitatea nu are o
influenţă atât de puternică asupra comportamentului. La baza acestei
schimbări de perspectivă stau mai mulţi factori:
Există
diverse teorii psihologice ale personalităţii umane, dar nici una nu
este universal acceptată. Toate teoriile propuse până acum au limite
importante.
Probleme
de măsurare şi predicţie. Testele de personalitate sau alte instrumente
de măsurare nu par a fi foarte bune în a prezice comportamentul
oamenilor. Există aici mai multe probleme:
Conceptul
de sine este una din trăsăturile distinctive ale fiinţei umane ca
specie este capacitatea de a gândi asupra propriilor acţiuni şi reacţii.138 După
Mihai Ralea, aşteptarea este trăsătura sa esenţială. El poate şi are
timp pentru meditaţie. Peste a fi şi a avea, adăugăm noi, tronează
meditaţia. Omul nu face nici un efort ca să privească în sus şi spre
sine. Nu e nevoit să-şi încline capul. Şi, evident, omul este singurul
care poate să-şi analizeze comportamentul şi să intervină asupra
sinelui. Alte fiinţe reacţionează exclusiv sub influenţa nevoilor
fizice: foame, sete, teamă, climă. Omul îşi permite să reflecteze asupra
experienţelor trecute şi să facă planuri pentru viitor. Îşi permite să
dezvoltăm opinii despre sine. Poate constata cum îl văd ceilalţi şi
despre cum i-ar conveni să fie văzut de ceilalţi. Aceasta este ideea
esenţială care stă în spatele conceptului de sine. Dincolo
de orice convingere personală sau teorie însuşită la cursuri sau din
lecturi, realitatea cotidiană demonstrează că relaţiile dintre oameni
depind de capacitatea indivizilor de a se face înţeleşi şi a înţelege pe
alţii. Întrebarea Cine sunt eu ? este, conştient sau nu, una din
neliniştile care frământă orice persoană. Fiecare individ doreşte să
ştie cine este el cu adevărat, atât raportat la propriile-i valori, cât
şi raportat la felul în care-l definesc alţii. Vrem să ştim de ce sunte
priviţi într-un fel şi nu altfel, de ce unii din semenii noştri sunt
apreciaţi, iar alţii nu, ce rol au propriile declaraţii şi care este
valoare spuselor celor din jur.
Putem,
evident, să vorbim despre părinţii, copiii sau fraţii noştri, cu
intenţia de a ne prezenta familia, şi astfel să aruncăm şi o lumină
asupra persoanei noastre, putem să prezentăm un curiculum-vitae, ca să
ni se citească activitatea, şi putem să anezăm copii după diplomele de
studii şi să ataşăm recomandări. Toate acestea sunt necesare, dar nu
suficente : ceilalţi ne vor cunoaşte doar după ce ne-au cunoscut. Iar
primul impact este oferit de relaţia inter-umană. Relaţia dintre oameni,
la rândul ei, nu se realizează decât prin comunicare, iar cuvintele
joacă aici un rol nu doar important, ci primordial. Paul Ricoeur, o
autoritate în domeniul lingvisticii, dar nu numai, subliniază rolul de
liant între discipline, pe care îl are limbajul: "Cred
că există un domeniu unde se întretaie astăzi toate cercetările
filosofice, cel al limbajului. Acolo se intersectează investigaţiile lui
Wittgenstein, filosofia lingvistică a englezilor, fenomenologia creată
de Husserl, cercetările lui Heidegger, lucrările şcolii bultmanniene şi
ale celorlalte şcoli de exegeză neotestamentară, lucrările de istorie
comparată a religiilor şi de antropologie referitoare la mit, rit şi
credinţă, - în sfârşit, psihanaliza.”139 Deşi
toate speciile animale deţin metode de comunicare, prin care transferă
informaţii de la un organism la altul, umanitatea a dezvoltat cel mai
complex şi subtil sistem de comunicaţie: limbajul. Atât
de complex încât a devenit nu doar trăsătură esenţială, ci şi obiect de
studiu, de definire şi autodefinire: omul se vorbeşte pe sine, intră în
comuniune (vezi originea cumminecare a cuvântului, care are şi
înţelesul de împreună simţire), dar îşi poate şi analiza (judeca)
zicerea. Căci latinescul dicere înseamnă şi a spune, a pretinde şi chiar
a rostui. Înseamnă şi a săvârşi. Iar săvârşirea cere desăvârşire. „De
la Eminescu încoace, de un veac, scrie Constantin Noica, lucrurile s-au
schimbat : limba noastră a ajuns şi ea superior lucrătoare [...] Ceea ce
e impresionant, la adevărurile lucrătoare de astăzi, este că ele au
devenit lucrătoare, în parte şi prin intervenţia conştientă a omului. In
schimbul acesta de libertăţi ce s-a petrecut între om şi universal,
omul şi-ar putea închipui o clipă că el a dat mai mult". La fel te-ai
gândi că s-ar putea întâmpla şi cu lucrarea limbii: omul ar putea s-o
stimuleze. Dar cine ştie dacă noi înşine suntem altceva decât simpli
agenţi ai adevărurilor devenite lucrătoare; şi dacă, pedepsiţi întru
ele, nu le cerem propria pedepsire pentru că de fapt însemnăm un simplu
strigăt de muncă în necuprinsul lucrării lor.”140 Conceptul de sine (self-concept) a fost definit de Carl Rogers141, ca : „patternul conceptual organizat, fluid, dar consistent al percepţiilor asupra caracteristicilor şi relaţiilor între eul’ (‚I’) şi sine-ul (‚me’), împreună cu valorile ataşate acestor concepte”.
Rogers
face o distincţie între „eu” şi „mine”. Această distincţie a fost
elaborată de George Herbert Mead ca o reprezentare a modalităţii în care
indivizii îşi dezvoltă o imagine, un concept despre ei înşişi142. „Eul” reprezintă sinele ca actor, iar „sinele” reprezintă reflecţiile sinelui asupra lui însuşi. „Eul” - copiii
foarte mici par să nu distingă între propriile corpuri şi ceea ce este
în jurul lor. Ei nu au o idee clară despre ei înşişi ca actori care pot
controla obiectele din jur. Pe măsură ce cresc, ei înţeleg că pot
acţiona independent de ceea ce este în jurul lor şi mai departe vor
încerca în mod activ să devină independenţi. Puteţi observa în acest
sens determinarea copiilor în a face lucruri obişnuite, cum ar fi
îmbrăcarea. Adultul care încearcă să intervină poate primi un răspuns
foarte ostil.
„Mine-ul” a
fost descris în calitate de „componenta reflexivă şi evaluativă” a
sinelui. Pentru a-ţi evalua propriile acţiuni, trebuie să fii capabil să
le analizezi ‚dinafară’ – cu alte cuvinte trebuie să fii capabil să îţi
observi propriul comportament ca şi când ai fi o altă persoană. Trebuie
să fii capabil să înţelegi cum ceilalţi ar putea reacţiona la acţiunile
tale şi să le înţelegi gândurile şi sentimentele.143 Un
alt mod de a înţelege conceptul de sine este acela de a-l vedea ca o
teorie pe care individul o foloseşte în viaţa zilnică. Este vorba de o
teorie pe care individul a construit-o despre el însuşi, uneori
conştient, dar alteori inconştient şi care face parte dintr-o teorie mai
cuprinzătoare a individului despre totalitatea experienţelor lui
semnificative. Că teoriile folosite de oamenii de ştiinţă, teoria
sinelui este un instrument conceptual pentru a îndeplini un scop. Două
funcţii de bază, importante pentru analiza mea, sunt:
Stima
de sine este o estimare individuală a propriei valori. Deşi fiecare
pare a fi motivat să dezvolte o imagine pozitivă despre sine, s-a arătat
că mulţi oameni nu reuşesc – stima lor de sine este scăzută şi viaţa
poate deveni o experienţă disperantă şi chinuitoare.
Conceptul
de sine facilitează organizarea informaţiei din experienţa fiecăruia,
într-o modalitate accesibilă. Suntem înconjuraţi de atât de multă
informaţie despre propriile activităţile în lume, încât am fi copleşiţi
dacă am încerca să o folosim în totalitate. Simţim nevoia să simplificăm
informaţia şi conceptul de sine acţionează ca un principiu organizator
astfel încât putem gândi constructiv despre noi înşine fără a lua
permanent în considerare toate detaliile propriilor acţiuni.
Această
perspectivă asupra conceptului de sine ca teorie stabileşte multiple
puncte comune cu o perspectivă influentă asupra individului,
(perspectivă a fost propusă de George Kelly, psiholog şi educator
american), care consideră că omul, în încercarea de a rezolva problemele
zilnice, acţionează într-un mod similar cu omul de ştiinţă care
încearcă să rezolve probleme impersonale. Durkheim, la rândul lui,
considera ca regulă fundamentală a sociologiei „a trata faptele sociale
ca lucruri”.144 Mead
a sugerat că sinele se dezvoltă în cadrul interacţiunii sociale ca o
preocupare crescândă a individului faţă de modul în care ceilalţi
reacţionează la comportamentele sale. În ideea de a anticipa reacţiile
celorlalţi pentru a se comporta potrivit acestora, individul învaţă să
perceapă lumea aşa cum o percep aceşti „ceilalţi” oameni. Asimilând
estimări despre cum „celălalt generalizat” răspunde la anumite acţiuni,
individul dobândeşte o sursă de control intern. Aceasta ghidează şi
stabilizează comportamentul în lipsa unor presiuni externe.
Alţi
cercetători sociali au evidenţiat interacţiunea copilului cu alte
persoane semnificative, cum ar fi mama, mai degrabă decât societatea în general.
Comunicarea intrapersonală reprezintă
un tip de comunicare ce se petrece în interiorul fiecărui individ în
parte, implicând gânduri, sentimente, modul în care ceilalţi sunt
percepuţi. „Deşi nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi,
dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic
proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificarea
informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (ne
referim la situaţia frecvent întâlnită a oamenilor care se mint sau se
amăgesc pe ei înşişi).145 Fiind
centrat pe sine, în cazul acestui tip de comunicare, individul este
atât emiţător cât şi receptor. Este întâlnirea individului cu sine,
momentele de autoanaliză, convorbirile de seară, din ceasul de taină al
fiecăruia. Este comunicarea din faţa oglinzii minşii, când în jur este
linişte şi individul s-a regăsit după o experienţă de excepţie,
traumatizantă sau creatoare de stări de beatitudine. Poate fi şi
comunicarea cu sine din timpul rugăciunii, singurătatea din biserică,
momentul de reculegere din faţa unui sicriu, teama de nean dinaintea
unui mormânt gol. Este comunicarea mută cu cerul înstelat, cu tăcere
nopţii, cu susrul unei ape descoperite într-o pădure uitată. E fericirea
fără de cuvinte. Comunicarea intrapersonală, susţine Mihai Dinu în
volumul citat, nu presupune cu necesitatea codificarea şi decodificarea
mesajelor, deoarece acestea nu sunt nevoite să străbată un spaţiu fizic,
ci doar unul mental. „Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără
cuvinte, ceea ce nu înseamnă că verbalizarea gândurilor nu e un fenomen
foarte frecvent”». Noi credem că nici în cazul comunicarii
intrapersonale nu se poate renunţa la cuvinte, iar atunci când omul
crede că a stat de vorbă cu sine fără să-şi numească gândurile sau
sentimentele, planurile ori grijile s-a aflat doar într-o stare de
precomunicare sau postcomunicare, cel mult într-un câmp comunicativ, ci
nu în prim proces de comunicare. A nu comunica prin cuvinte la
întâlnirea cu tine înseamnă doar a te relaxa, în acest caz comunicarea
fiind înlocuită cu odihna sau cu plăcerea, uneori chiar cu iluzia
comunicării.
Aristotel, în Etica nicomahică 1177
b, scria : „Nu trebuie să-i ascultăm pe cei care ne sfătuiesc «ca
oameni, să avem gânduri omeneşti şi ca muritori, să avem gândurile unor
muritori», ci trebuie să preţuim cât mai mult nemurirea şi să ne
străduim cu toată puterea fiinţei noastre să trăim potrivit celei mai
bune părţi din noi, care, chiar dacă e mică de mărime, le întrece pe
toate celelalte în putere şi cinste.”, iar marele naturalist englez Joseph Dalton Hooker recomanda: „Trupul
deci să asculte de suflet, iar sufletul să asculte de duhul minţii
noastre. Aceasta este Legea dintâi, prin care cea mai înaltă putere a
minţii cere ascultare celorlalte.”
Chiar
dacă este lipsită de martori şi deci nu poate contribui la formarea
imaginii noastre, este important să dăm atenţia cuvenită acestei
comunicări în gând, fiindcă de felul în care ne comportăm când suntem
nevăzuţi şi neauziţi depinde şi ce vom face, cum ne vom exprima în
prezenţa altora. Aşadar, este necesar să ne obişnui a vorbi serios cu
noi şi în sinea noastră, sau poate tocmai în sinea noastră. Să nu ne
dispreţuim, să nu ne adresăm nouă în gând ca nimănui, să nu credem că
dacă refuzăm să numim adevărul, acesta nu există. A termina comunicarea
intrapersonală cu concluzia „ mai lasă-mă în pace” sau „văd eu ce-oi
face” nu înseamnă comunicare, ci lipsă de comunicare, chiul de la
întâlnirea cu sinele.
Convingerea
noastră este că omul nu se poate cunoaşte în afara comunicării cu sine.
Abia după ce a reuşit – dacă a reuşit – să se descrie pe sine,
individul va putea să se întrebe dacă descrierea celorlalţi este corectă
sau mulţumitoare pentru sine. Există
două modalităţi principaleprin care însuşesc oamenii şi-ar putea
însuşi un item al descrierii sinelui: training direct şi training
indirect.
Ambele
metode se bazează pe comunicare, iar o implicaţie importantă a acestei
abordări este gradul în care putem fi afectaţi de impresiile celorlalţi
despre noi. Acesta este motivul pentru care psihologii au accentuat
importanţa comunicării cu figurile părinteşti în dezvoltarea primelor
idei despre noi înşine.
Unii
cercetători disting trei tipuri de răspuns ce pot apărea în cadrul unei
interacţiuni şi care au implicaţii foarte diferite pentru conceptul de
sine al persoanei spre care se comunică: respingere, confirmare,
infirmarea146. Confirmarea:
dacă te aprob, atunci iau în considerare ceea ce spui, sunt atent la
tine şi accept că ai dreptul să exprimi ceea ce spui în momentul respectiv.
Respingerea: dacă te resping, atunci nu accept ceea ce spui, dar accept în mod implicit că ai dreptul să te exprimi în acel fel.
Infirmarea:
dacă te infirm, atunci resping ceea ce spui, dar resping de asemenea
chiar prezenţa ta ca persoană. Te pot ignora sau pot trata ceea ce spui
ca irelevant, sau chiar a interpreta greşit, în mod intenţionat.
Prin
confirmare şi respingere se recunoaşte în mod implicit validitatea
conceptului de sine al celeilalte persoane. Infirmarea ameninţă această
validitate.
O
consecinţă a dezaprobării continue poate fi scăderea stimei de sine. Şi
bineînţeles că nivelul stimei de sine se reflectă în comunicare. Un
nivel înalt al stimei de sine duce probabil la un stil de comunicare
asertiv, plin de încredere; un nivel scăzut duce la un stil ezitant,
pesimist.
Dar
indiferent cine suntem şi cine am dori să fim, jucăm sau interpretăm
sincer un rol. Termenul „rol” îşi are originea în teatru. Vorbim despre
diferite roluri pe care actorii le interpretează când dau o
reprezentaţie. În ştiinţele sociale s-au stabilit analogii ale teatrului
cu viaţa socială în general147. Ideea este că petrecem o bună parte a vieţii zilnice jucând teatru, interpretând roluri predeterminate. Ralph Linton, un sociolog american, este printre
primii care a popularizat conceptul de rol în ştiinţele sociale. El a
încercat să dezvolte o serie de concepte care să explice cum este
organizată societatea umană. A concluzionat că fiecare societate
înglobează o varietate de poziţii. Pentru fiecare poziţie există un
status, care îţi dă locul în ordinea ierarhică a societăţii, şi un rol,
care îţi prescrie atitudinile şi comportamentele aşteptate.
Oamenii
ştiu cum să se comporte datorită acestor roluri. Dacă ai ocupa o
anumită poziţie în societate, ai şti cum să te comporţi pentru că ştii
ce rol implică. Aceasta înseamnă bineînţeles că ştii şi cum, şi ce să
comunici. A înţelege societatea însemna a schiţa rolurile pentru fiecare
poziţie în acea societate.
Această
abordare a devenit foarte influentă, dar apar anumite probleme. Oferă o
perspectivă mai degrabă „statică” a societăţii, în condiţiile în care
ştim că societatea se schimbă de-a lungul timpului. Rolurile se schimbă.
Se observă de asemenea că oamenii nu sunt neapărat de acord asupra a
ceea ce implică un anumit rol. De exemplu, au avut loc în ultimul timp
multe discuţii referitoare la rolul de preot:
Ar trebui să se implice în dezbaterile politice?
Ar trebui să li se permită femeilor să ocupe acest rol?
Există mai multe modalităţi de a trata aceste întrebări şi toate au implicaţii pentru comunicare.
Nici
un rol social nu există izolat. Orice rol dat este întotdeauna în
relaţie cu alte roluri. Cu greu poţi fi profesor, dacă nu există elevi
sau studenţi. De fapt, pentru fiecare rol dat (rolul central) există un
număr de alte roluri care au legătură cu el. Aceste alte roluri formează
setul de roluri. Referitor la setul de roluri, cel mai important lucru
este faptul că fiecare implică anumite cerinţe asupra rolului central.
Aceste cerinţe poartă denumirea de „rol trimis”.
Conflictul
de rol apare atunci când există o discrepanţă între aceste diferite
aşteptări. Putem identifica o varietate de conflicte de rol. Probabil
cel mai puţin semnificativ este aşa numitul „conflict între emiţătorii
de rol”. Întorcându-ne la exemplul cu studenta, ea poate realiza că
profesorii se aşteaptă să îşi dedice timpul liber studiului; alţi
studenţi se aşteaptă ca ea să participe deplin la activităţile
asociaţiei studenţeşti. De la alţi emiţători de rol – familie, prieteni –
apar alte presiuni posibil conflictuale, pe care ea trebuie să le
reconcilieze.
Faptul
că indivizi cu acelaşi rol se comportă relativ diferit se explică prin
ideile diferite pe care ei le au despre cerinţele rolului. Oricărui rol i
se asociază multiple cerinţe şi , pentru ca lucrurile să fie şi mai
complicate, este posibil să existe mai multe tipuri sau niveluri de
cerinţe. Dahrendorf vorbeşte de trei niveluri ale cerinţelor asociate cu
orice rol dat148: Ceea ce trebuie să fac (must do). Acestea sunt activităţile pe care ocupanţii rolurilor trebuie să le facă. În caz contrar, vor fi în mod cert sancţionaţi, probabil legal.
Ceea ce ar trebui să fac (should do). Indivizii
cu un anumit rol ar trebui să îndeplinească aceste activităţi, dar
potenţialul de sancţionare nu este aşa de puternic dacă nu reuşesc.
Ceea ce pot să fac(can do). Aceste activitţăi nu sunt cerute, dar cel ce îşi îndeplineşte eficient rolul le va include adesea.
O
altă abordare susţine că rolurile sociale nu sunt în totalitate
predeterminate. Ca să revenim la analogia cu teatrul: în majoritatea
pieselor, toate replicile şi indicaţiile de scenă sunt de obicei scrise
pentru actori. Totuşi, regizorii şi actorii pot da un alt aspect piesei
prin modul în care interpretează rolurile. În mod evident, ei ştiu să
lucreze împreună şi planifică modul de relaţionare a rolurilor. Cu alte
cuvinte, ei trebuie să negocieze rolurile unul cu celălalt. Aceste
procese de interpretare şi negociere au loc de asemenea în viaţa
zilnică. Să considerăm, de exemplu, un rol problematic – acela de
părinte. Există numeroase modalităţi în care soţii şi soţiile pot
interpreta rolul respectiv. În afara întrebării ce trebuie să facă
fiecare partener, trebuie să negocieze cum vor face şi cine ce va face.
Când această negociere nu are loc, apar probleme. Aceasta nu înseamnă
neapărat că fiecare cuplu se va aşeza şi va discuta cum să
interacţioneze, aşa cum regizorii şi actorii discută piesele. În viaţa
zilnică, negocierea este de obicei o problemă de acomodare şi schimbări
treptate.
O
altă implicaţie a acestei abordări este sugestia că orice interacţiune
socială şi comunicare eficientă depinde de măsura în care participanţii
adoptă roluri complementare. Această idee a fost evidenţiată în studii
recente despre cum fac faţă oamenii unor situaţii jenante. Paleta este,
evident, viu colorată: pe unii conflictele îi îndârjesc şi devin mai
puternici, pe aşţii îi demobilizează. În situaţii delicate unii îşi
adună energiile, alţii dezertează, iar alţii rămân pasivi. Unii ies
puternici dintr-o confruntare, alţii se vor izola. Unii cedează în faţa
nedreptăţilor, alţii preferă să plătească o jignire. Există un personaj
biblic care se laudă că a plătit cu şapte vieţi un afront. În sfârşit,
în faţa unui afront unii roşesc. Alţii nici măcar atât.
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. 