Comunicare Interculturală V Identitate socială şi identitate a sinelui - Referate Comunicare - Referate, referate online pentru liceu si facultate...... - Carturarul-ALL
Marţi, 06-Decembrie-16, 10:51 PM
V-aţi înregistrat ca Vizitator | Grup "Vizitatori"Bine aţi venit Vizitator | RSS

Carturarul-All : Referate de Nota 10

Referate, referate online pentru liceu si facultate......

Principală » Back Referate » Referate Comunicare

Comunicare Interculturală V Identitate socială şi identitate a sinelui
Comunicare Interculturală

V. Identitate socială şi identitate a sinelui
Cuvintelor pline de înţelepciune ale oracolul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” îndrăznim să le sugerăm - cu modestia de rigoare – un addagio: pentru a putea să-i cunoşti pe ceilalţi. Eminescu ne aminteşte de mai bine de un secol că „lumea este aşa cum este şi ca dânsa suntem noi”. Rămâne, totuşi,  întrebarea: de unde este bine să începem: de la cunoaşterea de sine sau de la cunoaşterea celorlalţi? Altfel spus: ne cunoaşte pe noi prin alţii sau îi cunoaştem pe alţii prin noi? Nu avem un răspuns şi, chiar dacă nu sperăm să-l aflăm în rândurile care urmează, nu vom  înceta să-l căutăm.
O primă fereastră prin care am putea privi ne deschide antropologia. În general, această disciplină reprezintă studiul fiinţelor umane în contextul grupurilor în care trăiesc şi interacţionează.1 Nu-i decât o încercare de definiţie dintre altele, nu mai puţin corecte.
Dar nici o societate - grup sau popor -  nu a constituit (sau nu constituie) o entitate stabilă şi omogenă. Societăţile sunt compuse din numeroşi indivizi şi grupuri, fiecare având un anume  potenţial de înţelegere, apreciere şi acţiune asupra  moştenirii culturii pe care o împărtăşesc cu toţii, într-un fel, şi fiecare dintre ei este supus schimbării apărute o dată cu trecerea timpului. Ceea ce ne sugerează ideea că nu putem vorbi despre oameni la modul general, ci doar să încercăm a spune impresii mai degrabă. În plus,  nu există o singură teorie cu care să fie de acord toţi antropologii. Profesorul Stanley Barrett134, de la Universitatea din Toronto,  arată că, de-a lungul anilor, s-au dezvoltat zeci de „orientări teoretice” referitoare la acest subiect şi la metodologia acestui domeniu. Printre acestea se află:
- funcţionalismul structural (care pune accent pe structura socială care influenţează foarte mult comportamentul individual), 
- particularismul istoric (care pune accent pe anumite zone culturale), cultură şi personalitate (care scoate în evidenţă structura de personalitate a individului drept element cheie pentru înţelegerea unei culturi) 
- materialismul cultural (care oferă o versiune modernă a teoriei evoluţioniste). 
Din multitudinea variantelor care ar oferi o idee despre componentele identităţii sociale reţinem importanţa a trei dintre ele:
- personalitatea, 
- conceptul de sine 
 - rolul135.
 În majoritatea situaţiilor aceste componente sunt puternic legate unele de altele.136 De exemplu, dacă ai o personalitate extrovertită, probabil te vezi pe tine însuţi ca fiind plăcut de ceilalţi şi ai încredere în abilităţile tale sociale şi îţi vei asuma roluri care completează această imagine despre tine. Aceasta nu înseamnă că modul în care ne comportăm este în totalitate sau în principal determinat de personalitatea noastră. Poate fi susţinut şi faptul că acordarea anumitor roluri unor indivizi le poate afecta atât conceptul de sine cât şi personalitatea. 
Majoritatea definiţiilor personalităţii umane reflectă o serie de principii generale care par să aibă ca sursă viaţa zilnică137:
fiecare dintre noi are un set specific de caracteristici personale
acest set de caracteristici este relativ stabil în timp
aceste caracteristici influenţează comportamentul şi comunicarea noastră.
În ultimii ani, câţiva psihologi au adoptat totuşi a perspectivă diferită asupra personalităţii  umane, considerând că personalitatea nu are o influenţă atât de puternică asupra comportamentului. La baza acestei schimbări de perspectivă stau mai mulţi factori:
Există diverse teorii psihologice ale personalităţii umane, dar nici una nu este universal acceptată. Toate teoriile propuse până acum au limite importante.
       Probleme de măsurare şi predicţie. Testele de personalitate sau alte instrumente de măsurare nu par a fi foarte bune în a prezice comportamentul oamenilor. Există aici mai multe probleme:
Conceptul de sine este una din trăsăturile distinctive ale fiinţei umane ca specie este capacitatea de a gândi asupra propriilor acţiuni şi reacţii.138 După Mihai Ralea, aşteptarea este trăsătura sa esenţială. El poate şi are timp pentru meditaţie. Peste a fi şi a avea, adăugăm noi, tronează meditaţia. Omul nu face nici un efort ca să privească în sus şi spre sine. Nu e nevoit să-şi încline capul.  Şi, evident, omul este singurul care poate să-şi analizeze comportamentul şi să intervină asupra sinelui. Alte fiinţe reacţionează exclusiv sub influenţa nevoilor fizice: foame, sete, teamă, climă. Omul îşi permite să reflecteze asupra experienţelor trecute şi să facă planuri pentru viitor. Îşi permite să dezvoltăm opinii  despre sine. Poate constata cum îl văd ceilalţi şi despre cum i-ar conveni să fie văzut de ceilalţi. Aceasta este ideea esenţială care stă în spatele conceptului de sine.
Dincolo de orice convingere personală sau teorie însuşită la cursuri sau din lecturi, realitatea cotidiană demonstrează că relaţiile dintre oameni depind de capacitatea indivizilor de a se face înţeleşi şi a înţelege pe alţii. Întrebarea Cine sunt eu ? este, conştient sau nu, una din neliniştile care frământă orice persoană. Fiecare individ doreşte să ştie cine este el cu adevărat, atât raportat la propriile-i valori, cât şi raportat la felul în care-l definesc alţii. Vrem să ştim de ce sunte priviţi într-un fel şi nu altfel, de ce unii din semenii noştri sunt apreciaţi, iar alţii nu, ce rol au propriile declaraţii şi care este valoare spuselor celor din jur. 
       Putem, evident, să vorbim despre părinţii, copiii sau fraţii noştri, cu intenţia de a ne prezenta familia, şi astfel să aruncăm şi o lumină asupra persoanei noastre, putem să prezentăm un curiculum-vitae, ca să ni se citească activitatea, şi putem să anezăm copii după diplomele de studii şi să ataşăm recomandări. Toate acestea sunt necesare, dar nu suficente : ceilalţi ne vor cunoaşte doar după ce ne-au cunoscut. Iar primul impact este oferit de relaţia inter-umană. Relaţia dintre oameni, la rândul ei, nu se realizează decât prin comunicare, iar cuvintele joacă aici un rol nu doar important, ci primordial. Paul Ricoeur, o autoritate în domeniul lingvisticii, dar nu numai, subliniază rolul de liant între discipline, pe care îl are limbajul: "Cred că există un domeniu unde se întretaie astăzi toate cercetările filosofice, cel al limbajului. Acolo se intersectează investigaţiile lui Wittgenstein, filosofia lingvistică a englezilor, fenomenologia creată de Husserl, cercetările lui Heidegger, lucrările şcolii bultmanniene şi ale celorlalte şcoli de exegeză neotestamentară, lucrările de istorie comparată a religiilor şi de antropologie referitoare la mit, rit şi credinţă, - în sfârşit, psihanaliza.”139 
            Deşi toate speciile animale deţin metode de comunicare, prin care  transferă  informaţii de la un organism la altul, umanitatea a dezvoltat cel mai complex şi subtil  sistem de comunicaţie: limbajul. Atât de complex încât a devenit nu doar trăsătură esenţială, ci şi obiect de studiu, de definire şi autodefinire: omul se vorbeşte pe sine, intră în comuniune (vezi originea cumminecare a cuvântului, care are şi înţelesul de împreună simţire), dar îşi poate şi analiza (judeca) zicerea. Căci latinescul dicere înseamnă şi a spune, a pretinde şi chiar a rostui. Înseamnă şi a săvârşi. Iar săvârşirea cere desăvârşire. „De la Eminescu încoace, de un veac, scrie Constantin Noica, lucrurile s-au schimbat : limba noastră a ajuns şi ea superior lucrătoare [...] Ceea ce e impresionant, la adevărurile lucrătoare de astăzi, este că ele au devenit lucrătoare, în parte şi prin intervenţia conştientă a omului. In schimbul acesta de libertăţi ce s-a petrecut între om şi universal, omul şi-ar putea închipui o clipă că el a dat mai mult". La fel te-ai gândi că s-ar putea întâmpla şi cu lucrarea limbii: omul ar putea s-o stimuleze. Dar cine ştie dacă noi înşine suntem altceva decât simpli agenţi ai adevărurilor devenite lucrătoare; şi dacă, pedepsiţi întru ele, nu le cerem propria pedepsire pentru că de fapt însemnăm un simplu strigăt de muncă în necuprinsul lucrării lor.140
 Conceptul de sine (self-concept) a fost definit de Carl Rogers141, ca : 
„patternul conceptual organizat, fluid, dar consistent al percepţiilor asupra caracteristicilor şi relaţiilor între eul’ (‚I’) şi  sine-ul (‚me’), împreună cu valorile ataşate acestor concepte”.
Rogers face o distincţie între „eu” şi „mine”. Această distincţie a fost elaborată de George Herbert Mead ca o reprezentare a modalităţii în care indivizii îşi dezvoltă o imagine, un concept despre ei înşişi142. „Eul” reprezintă sinele ca actor, iar „sinele” reprezintă reflecţiile sinelui asupra lui însuşi. 
       „Eul” copiii foarte mici par să nu distingă între propriile corpuri şi ceea ce este în jurul lor. Ei nu au o idee clară despre ei înşişi ca actori care pot controla obiectele din jur. Pe măsură ce cresc, ei înţeleg că pot acţiona independent de ceea ce este în jurul lor şi mai departe vor încerca în mod activ să devină independenţi. Puteţi observa în acest sens determinarea copiilor în a face lucruri obişnuite, cum ar fi îmbrăcarea. Adultul care încearcă să intervină poate primi un răspuns foarte ostil. 
       „Mine-ul” a fost descris în calitate de „componenta reflexivă şi evaluativă” a sinelui. Pentru a-ţi evalua propriile acţiuni, trebuie să fii capabil să le analizezi ‚dinafară’ – cu alte cuvinte trebuie să fii capabil să îţi observi propriul comportament ca şi când ai fi o altă persoană. Trebuie să fii capabil să înţelegi cum ceilalţi ar putea reacţiona la acţiunile tale şi să le înţelegi gândurile şi sentimentele.143
       Un alt mod de a înţelege conceptul de sine este acela de a-l vedea ca o teorie pe care individul o foloseşte în viaţa zilnică. Este vorba de o teorie pe care individul a  construit-o despre el însuşi, uneori conştient, dar alteori inconştient şi care face parte dintr-o teorie mai cuprinzătoare a individului despre totalitatea experienţelor lui semnificative. Că teoriile folosite de oamenii de ştiinţă, teoria sinelui este un instrument conceptual pentru a îndeplini un scop. Două funcţii de bază, importante pentru analiza mea, sunt:
       Stima de sine este o estimare individuală a propriei valori. Deşi fiecare pare a fi motivat să dezvolte o imagine pozitivă despre sine, s-a arătat că mulţi oameni nu reuşesc – stima lor de sine este scăzută şi viaţa poate deveni o experienţă disperantă şi chinuitoare.
Conceptul de sine facilitează organizarea informaţiei din experienţa fiecăruia, într-o modalitate accesibilă. Suntem înconjuraţi de atât de multă informaţie despre propriile activităţile în lume, încât am fi copleşiţi dacă am încerca să o folosim în totalitate. Simţim nevoia să simplificăm informaţia şi conceptul de sine acţionează ca un principiu organizator astfel încât putem gândi constructiv despre noi înşine fără a lua permanent în considerare toate detaliile propriilor acţiuni.
       Această perspectivă asupra conceptului de sine ca teorie stabileşte multiple puncte comune cu o perspectivă influentă asupra individului, (perspectivă a fost propusă de George Kelly, psiholog şi educator american), care consideră că omul, în încercarea de a rezolva problemele zilnice, acţionează într-un mod similar cu omul de ştiinţă care încearcă să rezolve probleme impersonale. Durkheim, la rândul lui, considera ca regulă fundamentală a sociologiei „a trata faptele sociale ca lucruri”.144
       Mead a sugerat că sinele se dezvoltă în cadrul interacţiunii sociale ca o preocupare crescândă a individului faţă de modul în care ceilalţi reacţionează la comportamentele sale. În ideea de a anticipa reacţiile celorlalţi pentru a se comporta potrivit acestora, individul învaţă să perceapă lumea aşa cum o percep aceşti „ceilalţi” oameni. Asimilând estimări despre cum „celălalt generalizat” răspunde la anumite acţiuni, individul dobândeşte o sursă de control intern. Aceasta ghidează şi stabilizează comportamentul în lipsa unor presiuni externe. 
       Alţi cercetători sociali au evidenţiat interacţiunea copilului cu alte persoane semnificative, cum ar fi mama, mai degrabă decât societatea în general.
       Comunicarea intrapersonală reprezintă un tip de comunicare ce se petrece în interiorul fiecărui individ în parte, implicând gânduri, sentimente, modul în care ceilalţi sunt percepuţi. „Deşi nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificarea informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (ne referim la situaţia frecvent întâlnită a oamenilor care se mint sau se amăgesc pe ei înşişi).145 
       Fiind centrat pe sine, în cazul acestui tip de comunicare, individul este atât emiţător cât şi receptor. Este întâlnirea individului cu sine, momentele de autoanaliză, convorbirile de seară, din ceasul de taină al fiecăruia. Este comunicarea din faţa oglinzii minşii, când în jur este linişte şi individul s-a regăsit după o experienţă de excepţie, traumatizantă sau creatoare de stări de beatitudine. Poate fi şi comunicarea cu sine din timpul rugăciunii, singurătatea din biserică, momentul de reculegere din faţa unui sicriu, teama de nean dinaintea unui mormânt gol. Este comunicarea mută cu cerul înstelat, cu tăcere nopţii, cu susrul unei ape descoperite într-o pădure uitată. E fericirea fără de cuvinte. Comunicarea intrapersonală, susţine  Mihai Dinu în volumul citat, nu presupune cu necesitatea codificarea şi decodificarea mesajelor, deoarece acestea nu sunt nevoite să străbată un spaţiu fizic,  ci doar unul mental.  „Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără cuvinte, ceea ce nu înseamnă că verbalizarea gândurilor nu e un fenomen foarte frecvent”». Noi credem că nici în cazul comunicarii intrapersonale nu se poate renunţa la cuvinte, iar atunci când omul crede că a stat de vorbă cu sine fără să-şi numească gândurile sau sentimentele, planurile ori grijile s-a aflat doar într-o stare de precomunicare sau postcomunicare, cel mult într-un câmp comunicativ, ci nu în prim proces de comunicare. A nu comunica prin cuvinte la întâlnirea cu tine înseamnă doar a te relaxa, în acest caz comunicarea fiind înlocuită cu odihna sau cu plăcerea, uneori chiar cu iluzia comunicării. 
Aristotel, în Etica nicomahică 1177 b,  scria : „Nu trebuie să-i ascultăm pe cei care ne sfătuiesc «ca oameni, să avem gânduri omeneşti şi ca muritori, să avem gândurile unor muritori», ci trebuie să preţuim cât mai mult nemurirea şi să ne străduim cu toată puterea fiinţei noastre să trăim potrivit celei mai bune părţi din noi, care, chiar dacă e mică de mărime, le întrece pe toate celelalte în putere şi cinste.”, iar marele naturalist englez Joseph Dalton Hooker recomanda: „Trupul deci să asculte de suflet, iar sufletul să asculte de duhul minţii noastre. Aceasta este Legea dintâi, prin care cea mai înaltă putere a minţii cere ascultare celorlalte.”  
       Chiar dacă este lipsită de martori şi deci nu poate contribui la formarea imaginii noastre, este important să dăm atenţia cuvenită acestei comunicări în gând, fiindcă de felul în care ne comportăm când suntem nevăzuţi şi neauziţi depinde şi ce vom face, cum ne vom exprima în prezenţa altora. Aşadar, este necesar să ne obişnui a vorbi serios cu noi şi în sinea noastră, sau poate tocmai în sinea noastră. Să nu ne dispreţuim, să nu ne adresăm nouă în gând ca nimănui, să nu credem că dacă refuzăm să numim adevărul, acesta nu există. A termina comunicarea intrapersonală cu concluzia „ mai lasă-mă în pace” sau „văd eu ce-oi face” nu înseamnă comunicare, ci lipsă de comunicare, chiul de la întâlnirea cu sinele.
       Convingerea noastră este că omul nu se poate cunoaşte în afara comunicării cu sine. Abia după ce a reuşit – dacă a reuşit – să se descrie pe sine, individul va putea să se întrebe dacă descrierea celorlalţi este corectă sau mulţumitoare pentru sine. Există două modalităţi principaleprin care  însuşesc oamenii şi-ar putea însuşi un item al descrierii sinelui: training direct şi training indirect.
       Ambele metode se bazează pe comunicare, iar o implicaţie importantă a acestei abordări este gradul în care putem fi afectaţi de impresiile celorlalţi despre noi. Acesta este motivul pentru care psihologii au accentuat importanţa comunicării cu figurile părinteşti în dezvoltarea primelor idei despre noi înşine. 
Unii cercetători disting trei tipuri de răspuns ce pot apărea în cadrul unei interacţiuni şi care au implicaţii foarte diferite pentru conceptul de sine al persoanei spre care se comunică: respingere, confirmare, infirmarea146
Confirmarea: dacă te aprob, atunci iau în considerare ceea ce spui, sunt atent la tine şi accept că ai dreptul să exprimi ceea ce spui în momentul respectiv.
Respingerea: dacă te resping, atunci nu accept ceea ce spui, dar accept în mod implicit că ai dreptul să te exprimi în acel fel.
Infirmarea: dacă te infirm, atunci resping ceea ce spui, dar resping de asemenea chiar prezenţa ta ca persoană. Te pot ignora sau pot trata ceea ce spui ca irelevant, sau chiar a interpreta greşit, în mod intenţionat.
Prin confirmare şi respingere se recunoaşte în mod implicit validitatea conceptului de sine al celeilalte persoane. Infirmarea ameninţă această validitate. 
O consecinţă a dezaprobării continue poate fi scăderea stimei de sine. Şi bineînţeles că nivelul stimei de sine se reflectă în comunicare. Un nivel înalt al stimei de sine duce probabil la un stil de comunicare asertiv, plin de încredere; un nivel scăzut duce la un stil ezitant, pesimist.
Dar indiferent cine suntem şi cine am dori să fim, jucăm sau interpretăm sincer un rol. Termenul „rol” îşi are originea în teatru. Vorbim despre diferite roluri pe care actorii le interpretează când dau o reprezentaţie. În ştiinţele sociale s-au stabilit analogii ale teatrului cu viaţa socială în general147. Ideea este că petrecem o bună parte a vieţii zilnice jucând teatru, interpretând roluri predeterminate. 
       Ralph Linton, un sociolog american, este printre primii care a popularizat conceptul de rol în ştiinţele sociale. El a încercat să dezvolte o serie de concepte care să explice cum este organizată societatea umană. A concluzionat că fiecare societate înglobează o varietate de poziţii. Pentru fiecare poziţie există un status, care îţi dă locul în ordinea ierarhică a societăţii, şi un rol, care îţi prescrie atitudinile şi comportamentele aşteptate. 
       Oamenii ştiu cum să se comporte datorită acestor roluri. Dacă ai ocupa o anumită poziţie în societate, ai şti cum să te comporţi pentru că ştii ce rol implică. Aceasta înseamnă bineînţeles că ştii şi cum, şi ce să comunici. A înţelege societatea însemna a schiţa rolurile pentru fiecare poziţie în acea societate.
       Această abordare a devenit foarte influentă, dar apar anumite probleme. Oferă o perspectivă mai degrabă „statică” a societăţii, în condiţiile în care ştim că societatea se schimbă de-a lungul timpului. Rolurile se schimbă. Se observă de asemenea că oamenii nu sunt neapărat de acord asupra a ceea ce implică un anumit rol. De exemplu, au avut loc în ultimul timp multe discuţii referitoare la rolul de preot:
Ar trebui să se implice în dezbaterile politice?
Ar trebui să li se permită femeilor să ocupe acest rol?
Există mai multe modalităţi de a trata aceste întrebări şi toate au implicaţii pentru comunicare.
Nici un rol social nu există izolat. Orice rol dat este întotdeauna în relaţie cu alte roluri. Cu greu poţi fi profesor, dacă nu există elevi sau studenţi. De fapt, pentru fiecare rol dat (rolul central) există un număr de alte roluri care au legătură cu el. Aceste alte roluri formează setul de roluri. Referitor la setul de roluri, cel mai important lucru este faptul că fiecare implică anumite cerinţe asupra rolului central. Aceste  cerinţe poartă denumirea de „rol trimis”. 
Conflictul de rol apare atunci când există o discrepanţă între aceste diferite aşteptări. Putem identifica o varietate de conflicte de rol. Probabil cel mai puţin semnificativ este aşa numitul „conflict între emiţătorii de rol”. Întorcându-ne la exemplul cu studenta, ea poate realiza că profesorii se aşteaptă să îşi dedice timpul liber studiului; alţi studenţi se aşteaptă ca ea să participe deplin la activităţile asociaţiei studenţeşti. De la alţi emiţători de rol – familie, prieteni – apar alte presiuni posibil conflictuale, pe care ea trebuie să le reconcilieze.
Faptul că indivizi cu acelaşi rol se comportă relativ diferit se explică prin ideile diferite pe care ei le au despre cerinţele rolului. Oricărui rol i se asociază multiple cerinţe şi , pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, este posibil să existe mai multe tipuri sau niveluri de cerinţe. Dahrendorf vorbeşte de trei niveluri ale cerinţelor asociate cu orice rol dat148:
Ceea ce trebuie să fac (must do). Acestea sunt activităţile pe care ocupanţii rolurilor trebuie să le facă. În caz contrar, vor fi în mod cert sancţionaţi, probabil legal. 
Ceea ce ar trebui să fac (should do). Indivizii cu un anumit rol ar trebui să îndeplinească aceste activităţi, dar potenţialul de sancţionare nu este aşa de puternic dacă nu reuşesc.
Ceea ce pot să fac(can do). Aceste activitţăi nu sunt cerute, dar cel ce îşi îndeplineşte eficient rolul le va include adesea. 
O altă abordare susţine că rolurile sociale nu sunt în totalitate predeterminate. Ca să revenim la analogia cu teatrul: în majoritatea pieselor, toate replicile şi indicaţiile de scenă sunt de obicei scrise pentru actori. Totuşi, regizorii şi actorii pot da un alt aspect piesei prin modul în care interpretează rolurile. În mod evident, ei ştiu să lucreze împreună şi planifică modul de relaţionare a rolurilor. Cu alte cuvinte, ei trebuie să negocieze rolurile unul cu celălalt.         Aceste procese de interpretare şi negociere au loc de asemenea în viaţa zilnică. Să considerăm, de exemplu, un rol problematic – acela de părinte. Există numeroase modalităţi în care soţii şi soţiile pot interpreta rolul respectiv. În afara întrebării ce trebuie să facă fiecare partener, trebuie să negocieze cum vor face şi cine ce va face. Când această negociere nu are loc, apar probleme. Aceasta nu înseamnă neapărat că fiecare cuplu se va aşeza şi va discuta cum să interacţioneze, aşa cum regizorii şi actorii discută piesele. În viaţa zilnică, negocierea este de obicei o problemă de acomodare şi schimbări treptate.
       O altă implicaţie a acestei abordări este sugestia că orice interacţiune socială şi comunicare eficientă depinde de măsura în care participanţii adoptă roluri complementare. Această idee a fost evidenţiată în studii recente despre cum fac faţă oamenii unor  situaţii jenante. Paleta este, evident, viu colorată: pe unii conflictele îi îndârjesc şi devin mai puternici, pe aşţii îi demobilizează. În situaţii delicate unii îşi adună energiile, alţii dezertează, iar alţii rămân pasivi. Unii ies puternici dintr-o confruntare, alţii se vor izola. Unii cedează în faţa nedreptăţilor, alţii preferă să plătească o jignire. Există un personaj biblic care se laudă că a plătit cu şapte vieţi un afront. În sfârşit, în faţa unui afront unii roşesc. Alţii nici măcar atât.

Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate ajuta.Descarcal  !!!
…Descarca Referat»»»: http://carturarul-all.ucoz.com/comunicare/comunicare_interculturala_cap_5.doc
Categorie: Referate Comunicare | Adăugat de: Upsy-Dupsy (27-Ianuarie-12) | Nivel: Facultate
Vizualizări: 571 | Tag-uri: Identitate socială şi identitate a , Comunicare Interculturală cap V, Comunicare Interculturală V Identit | Nota Referat: 0.0/0
Total comentarii : 0
Name *:
Email:
Code *:
Cauta un referate
Meniu site
Info
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Mini-chat
200
Statistici

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0