Comunicare Interculturală
VI. Diferenţe de sex, gen şi cultură în comunicare
Se
întâlnesc astăzi din ce în ce mai puţine persoane – mai ales în
societăţile declarate civilizate – care să susţină diferenţe esenţiale
între persoanele de sex feminin şi cele de sex masculin şi, pe baza lor,
să admită discriminarea. Ceea ce nu înseamnă că discriminarea a şi
dispărut în urma declaraţiilor de egalitate făcute de indivizi sau chiar
în urma unor îmbunătăţiri ale legislaţiilor diferitelor ţări. Tocmai
datorită acestei realităţi, în articolele 34, 35, 36, Parlamentul
European în „Rezoluţia din 27 septembrie 2007 privind egalitatea
dintre femei şi bărbaţi în Uniunea Europeană - 2007 (2007/2065(INI)”
face următoarele precizări:
-
insistă asupra necesităţii de a dezvolta politici în vederea
combaterii, de la primele vârste şcolare, a stereotipurilor legate de
sexe în domeniul educaţiei, inclusiv prin eliminarea acestora din
programele de studiu şi din manualele şcolare, oferind programe de
sensibilizare a profesorilor şi elevilor şi încurajând băieţii şi fetele
să adopte modele educaţionale netradiţionale;
-
invită Comisia să instituie dialogul cu şi să încurajeze mass-media,
având în vedere rolul plin de influenţă socială al acestora, pentru
promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi şi pentru împiedicarea
imaginilor stereotipe despre femei şi bărbaţi;
-
recomandă elaborarea unor măsuri de sensibilizare la nivel paneuropean
pentru a creşte sensibilizarea la atitudinea „toleranţă-zero” faţă de
insultele cu caracter sexist şi prezentarea într-un mod degradant a
femeilor în mass-media şi în comunicarea comercială (Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene RO 28.8.2008).
Evident, eliminarea discriminării dintre sexe nu poate avea loc
doar în urma unor măsuri, fie acestea chiar punitive, întrucât, procesul
discriminării are rădăcini profunde şi cauze dintre cele mai diferite.
Una
dintre cauze ţine chiar de simbolurile pe care le sugerează sexul
feminine sau masculin. John Dewey, autorul unei celebre cărţi, Democracy and Education, consideră inventarea simbolurilor ca fiind un eveniment extraordinar în istoria umană.
Întrucât tratăm prea des indivizii şi problemele lor aşa cum s-a
făcut întotdeauna, fără să luam în considerare modificarile impuse de
condiţiile care se schimbă, Alfred Korzybsky (1879 –1950),
fondatorul semanticii generale, a sugerat că o persoană ar trebui să
claseze mental termenii săi generali şi în felul acesta să reduca
tendinţa de a face asemenea erori semantice. Când clasam termenii, îi
separăm pe baza unor diferenţe si, procedând astfel, recunoaştem
unicitatea lor. Ceea poate însemna că atunci când ne referim la bărbaţi
sau la femei trebuie să avem în vedere specificitatea sexului, a
genului, dar şi individualitatea persoanei.149 Acesta
este unul din scopurile mişcărilor feministe - o încercare de a ieşi
dintr-o categorie, de a scoate etichetele care, în mod tradiţional, au
fost ataşate rolului femeii în societate. Alte organizaţii fondate,
reprezintă încercări specifice de a sparge tiparele în care persoanele
au fost plasate. Grupurile militantelor feministe protestează impotriva
faptului că femeile nu au fost niciodată categorizate ca indivizi, ci au
fost văzute doar ca parteneri tăcuţi ai bărbaţilor, un fel de rău
necesar, cu rolul principal de a asigura urmaşi bărbaţilor.
Geert
Hofstede a descoperit că rolul social al femeii variază mai puţin de la
o cultură la alta comparativ cu rolul social al bărbatului. El a
etichetat culturile masculine ca fiind cele în care se insistă pe o
distincţie extem de clară între ceea ce se aşteptă de la un bărbat şi
ceea ce se aşteaptă de la o femeie. Culturile care valorizeazã trăsăturile
masculine pun accent pe trăsături precum hotărâre, spirit de
competiţie, atingerea succesului material etc. Cele caracterizate ca
fiind culturi feminine sunt cele care permit ca rolurile sociale sã fie interschimbabile între cele douã sexe. Culturile care valorizeazã trăsăturile
feminine pun accent pe calitatea vieţii, pe relaţii interpersonale şi
denotă preocupare pentru persoanele aflate în dificultate.150 Aşadar,
până de curând am fost învăţaţi că bărbaţii sunt de gen masculin, iar
femeile de gen feminin, primii sunt puternici, căci tocmai de aceea sunt
bărbaţi, iar femeile sunt mai slabe, nu se pot bate şi deci trebuie
ocrotite. Începuturile acestei viziuni coboară până în epoca tribală,
când, cum a observat sociologul Petre Andrei, „tribul are diferite
trebuinţe, care sunt satisfăcute de indivizi diferiţi după aptitudinile
lor. Primul pas spre diferenţiere şi spre eterogenizare a fost
recunoaşterea autorităţii unui şef şi apoi diferenţa de ocupaţie a
sexelor.” Astfel, hoarda, prima formă de comunitate socială, este o masă
de oameni condusă de motive şi instincte materiale, oarecum organice,
anume de foame şi trebuinţă sexuală.151 Nu
este o viziune specifică doar culturii noastre tradiţionale. În vechea
Chină, Yin şi Yang nu se puteau concepe decât prin opoziţia sexelor.
Bărbaţii şi femeile erau consideraţi ca două corporaţii opuse, având o
sumedenie de interdicţii şi bariere sexuale. După modelul acestei
opoziţii a sexelor s-a făcut şi repartiţia temporală a activităţilor
omeneşti. Yin şi Yang au fost concepute nu ca o dualitate a Existenţei
şi a Non-existenţei, a binelui şi a răului, ci ca o opoziţie relativă şi
de natură ritmică între două grupe rivale şi solidare. În acelaşi timp
forţele ultime ale naturii au fost imaginate şi reprezentate de chinezi
după modelul diviziunii sexelor.152 Când savanţii şi cercetătorii folosesc astăzi cuvintele sex şi gen, fac
referire la concepte diferite. Cuvântul sex este folosit mai mult
pentru a evidenţia trăsăturile biologice care diferenţiază bărbaţii de
femei. Cuvântul gen este folosit mai des pentru a face referire la
comportamentele şi atitudinile învăţate, asociate cuvintelor feminin şi masculin. Trăsăturile
ce sunt considerate feminine sunt atribuite afecţiunii, compasiunii,
emotivităţii. Caracteristicile ce sunt considerate masculine sunt
atribute tipice ca puterea, insistenţa, competivitatea şi ambiţia.
Aceste diferenţe sunt consecvente culturii ce împarte familia, munca şi
rolurile fiecărui sex în interacţiunea socială. Sexismul este termenul
de limitare al femeii la rolul femeii tradiţionale şi a bărbatului la
rolul bărbatului tradiţional.
Statutul copiilor, femeilor şi familiilor în diverse ţări, ne spune foarte mult depre cultura acelei ţări.153 Genul,
aşadar, nu înseamnă acelaşi lucru cu sexul biologic. Această distincţie
este importantă pentru a înţelege cum „viziunile noastre asupra sexului
biologic influenţează identităţile genului.”154.
Giddens consideră că există două teorii referitoare la identitatea şi
sexualitatea genului, cea a lui Sigmund Freud fiind cea mai influentă şi
cea mai des discutată, acceptată sau combătută. Freud a teoretizat că
diferenţierile pornesc din prima copilărie şi se accentuează în şcoală
în urma grupurilor formate de membrii de acelaşi sex. Nancy Julia Chodorow,
un sociolog feminist, descrie masculinitatea şi feminitatea ca pe o
pierdere, în sensul că băieţii şi fetele se despart diferit de mame,
băieţii respingând radical apropierea de mamă şi dedicându-se
realizărilor personale. La rândul lor, fetele despărţindu-se de mame,
continuă să-şi dezvolte relaţiile transferându-şi ataşamentul faţă de
viitorul soţ şi faţă de copii. Originile acestei opţiuni coboară până în
vremurile mitice, Cartea Genezei considerând firesc, imediat după actul
Creaţiei că omul (bărbatul!) va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se
va alipi de (femeia) soţia lui. Elisabeth
Cashdan, profesoară la University of Utah, este şi mai categorică
afirmând că pentru o femeie acumularea de resurse pentru copiii săi
este foarte importantă, de aceea va încerca să atragă bărbaţi bogaţi şi
cu poziţie bună socială, dispuşi să o ajute.
Indiferent de ce credem despre bărbaţi sau femei, cert este faptul că
diferenţierile sunt influenţate puternic de noţiunile culturale.
Realitatea arată că anumite activităţi sunt considerate mai ales
masculine, sau mult ales feminine. Ni se pare normal ca femeile să fie
educatoare, învăţătoare sau medic şi ieşit din comun să fie marinar,
pilot, inginer constructor (ca să nu mai vorbesc de tractorist, miner,
hamal!). Astfel, fie că oamenii pescuiesc, ţes, se luptă sau citesc
poezii, aceste activităţi sunt văzute diferit în raport cu opinia celor
din jur, opinie care, la rândul ei, depinde de experienţele anterioare
ale celui care le observă. În acelaşi fel, programele pe care oamenii le
urmăresc la televizor - serialele, meciurile de box, programele de
ştiri - afectează modul în care socializăm unii cu alţii, toate acestea
contribuind la dezvoltarea contextelor genurilor.155. La rândul ei, cultura fiind într-o
continuă transformare, se schimbă şi felul în care ne raportăm faţă de
genul masculin sau de cel feminin. De exemplu, acum o jumătate de secol,
să zicem, în societatea românească era „anormal” (sau cel puţin ciudat)
ca bărbaţii să gătească sau să îngrijească de copii, în timp ce mama
se afla la lucru, iar acum chiar legislaţia oferă posibilităţi ca ei să
întrerupă serviciul şi să preia ocupaţii considerate cândva specif
feminine.
Ceva mai mult: diferenţele de gen duc chiar la diferenţe de
percepţie a frumuseţii. De la tipul femeii din antichitatea greacă, cu
sâni bogaţi şi abdomen puternic s-a trecut, în zilele noastre, la model
femeii subţiri, înaltă şi cu braţe lipsite de muşculatură, ceea ce
înseamnă că noţiunile noastre de masculinitate şi feminitate se schimbă
încontinuu, conduse de interese comerciale şi alte forţe culturale.
Astfel a apărut şi o largă piaţă de desfacere a cosmeticelor pentru
bărbaţi, deşi, spre deosebire de femei, majoritatea bărbaţilor nu vor să
vorbească despre machiaj, nu vor să fie văzuţi în public cumpărând
produse cosmetice şi nici nu recunosc că ştiu cum se folosesc acestea.
Iar dacă îşi vopsesc părul fac eforturi să ascundă schimbarea.
A
vrea să arăţi altfel nu este doar răspuns la nevoia de înnoire.
Concepţia şi opiniile oamenilor asupra genului nu se referă doar la ceea
ce cred ei că sunt, ci sugerează şi ce ar dori ei să fie pentru alţii.
Fiecare învaţă din propriul mediu cultural, chiar fără să-şi propună, ce
înseamnă masculinitatea şi feminitatea. Primele lecţii le primim,
oricare dintre noi, în familie şi în grupurile de adolescenţi în care ne
dezvoltăm, apoi, prin intermediul mass-mediei şi al lecturii luăm act
de alte observaţii şi interpretări. Probabi că fără influenţa
mass-mediei prea puţini dintre bărbaţi ar fi considerat că o femeie
frumoasă trebuie să aibă buzele mari şi cărnoase. Şi poate nici femeile
nu şi-ar fi pus problema... Şi totuşi, chiar şi femei care nu aveau
buzele foarte subţiri au acceptat, probabil sub influenţa filmelor
americane, să-şi implanteze alte grăsimi din corp în buze. Iar la
nevoie, chiar produse chimicale.
Judith
N. Martin şi Thomas K. Nakayama sunt de părere că dinamica genului
reflectă o strânsă conexiune cu cultura, moda fiind la fel de importantă
prin influenţa pe care o exercită la nivel global. Concluzia la care
ajung cei doi cercetători este că genul si sexul nu sunt sinonime. Sexul
este biologic, în timp ce genul este social construit. Sexul este
stabilit de genetică şi biologie, în timp ce genul este produs şi
reprodus de societate. Cu excepţia operaţiei, sexul este permanent, în
timp ce genul variază peste timp şi peste culturi. „Sexul este o
proprietate individuală, în timp ce genul este o calitate socială şi
relaţională care câştigă înţeles din preponderenţa intereselor sociale
şi contrastul cu celelalte genuri. Societăţile crează înţelesuri de gen
care comunică printr-o abundenţă de structuri culturale şi practici; în
schimb, indivizii devin genuri încorporând prescripţii sociale în
identitatea personală.156 Mai exact: un bărbat poate să rămână bărbat întreg, având în comportament trăsăturile sensibilităţii feminine...
Bărbat
sau femeie, fiecare reacţionează la stimuli exteriori. Un francez când
îţi vorbeste, constată Edward Hall, nu te scapă din ochi. Pe străzile
din Paris, el îşi poate îngădui să privească foarte atent femeile.
Americancele, întorcându-se în ţara lor după ce au stat o perioadă în
Franţa, i-au mărturisit autorului, că trec deseori printr-o perioadă de
privare senzorială. Câteva au spus că se obişnuiseră pe parcursul
şederii lor în Franţa să fie privite, iar obiceiul americanilor de a nu
le privi le determină să se simtă ca şi cum nu ar exista! Ceva mai mult,
maşinile franţuzeşti sunt create ca răspuns la nevoile francezilor de a
putea privi femeile. Aşadar, automobilul devine, alături de limbă, o
expresie a culturii şi astfel îşi are caracteristicile în biotopul
cultural.157
Comportamentele diferite dintre bărbaţi şi femei sunt rezultatul unor
culturi de gen diferite. Rădăcinile comportamentului diferit îşi trag
seva din copilărie: băieţii şi fetele se joacă de obicei în grupuri de
acelaşi sex. În funcţie de cultură, aceste grupuri vor aborda diferite
forme de organizare socială. Fetele vor coopera şi vor împărţi puterea.
Ele se înţeleg dinainte cine va fi mama şi cine va fi fiica, cine va
găti şi cine va aranja masa. În schimb, grupul băieţilor este organizat
pe ierarhii în care problemele legate de status şi identitate sunt mult
mai pregnante. Ei stabilesc cine este şeful, cine va avea rolul de
portar, dacă se organizează un meci de fotbal, cine va juca în apărare
şi cine la centrul terenului. S-a observat că odată întipărite, aceste
diferenţe vor fi purtate şi la maturitate, atunci când bărbaţii vor fi
mai înclinaţi să argumenteze şi să concureze pentru un statut, în timp
ce femeile se axează mai mult pe cooperarea cu cei din jur. Hartley
consideră că aşa-zisa teorie a celor două culturi sugerează faptul că
bărbaţii şi femeile abordează două stiluri diferite de comunicare şi
care reflectă diferitele lor obiective şi strategii. Conform acestei
abordări, soluţia sau remediul proastei înţelegeri a genului ar putea fi
înţelegerea şi acceptarea reciprocă a semnificaţiilor genului. 158 În
acelaşi timp construcţiile sociale simbolice de gen stabilesc coduri de
conducere, gând şi comunicare care crează diferite culturi de gen.
Aspectul crucial al acestei diferenţe în ceea ce priveşte felul în care
se comunica depinde de "felul de a fi”. Pentru bărbaţi sensul de "sine”
este definit astfel prin intremediul abilităţii lor de a obţine
rezultate. Bărbatul are obiective precise şi le urmăreşte cu grijă,
stabilind strategii. Pentru femei sensul de "sine” este definit
diferit: prin intermediul setimentelor şi calităţiilor lor de a
interacţiona. Femeia este dispusă să apeleje la sentimente şi mai puţin
la logică, şi nu de puţine ori întristarea sau lacrimile devin armele ei
cele mai puternice. John Gray argumentează că bărbaţii şi femeile se
comportă diferit datorită diferenţei fundamentale de identitate
personală.159 De
exemplu, atunci când un bărbat supărat se află într-o situaţie
stresantă, acesta va întrerupe o conversaţie şi se va închide în sine,
se va retrage în singuratate şi va încerca să rezolve problemele de unul
singur. Într-o situaţie asemănătoare, femeiile vor căuta compania
prietenilor şi vor discuta deschis despre problemele şi sentimentele
lor.160 Un
exemplu extrem care diferenţiază poate fi următorul: un bărbat dacă are
o suspiciune în legătură cu partenera lui se interiorizează, în timp ce
femeia, într-o situaţie similară, telefonează unei prietene şi cere
sfaturi. Sau se lamentează. Identitatea
genului este demonstrată şi de stilul comunicării. Comunicarea între
diferitele culturi depinde de capacitatea diferitelor culturi de a
dezvolta o înţelegere comună. Dacă experienţa unui individ – bărbat sau
femeie - este relaţionată doar la propria lui (ei) cultură, atunci
comunicarea este imposibilă.161 Cultură diferită înseamnă aici mai ales cultura masculină şi feminină. Perspectiva
psiho-socială accentuează faptul că identitatea este creată pe de-o
parte de sine şi pe cealaltă parte în relaţie cu membrii unui grup.
Conform cu această perspectivă, sinele este compus din identităţi
multiple, şi aceste noţiuni ale identităţii sunt limitele culturii. Cum
putem, atunci, să înţelegem cine suntem? Aceasta depinde foarte mult de
structura noastră culturală. După psihologii apuseni, identităţile
noastre sunt create de sine, formate prin intermediul conflictelor şi
crizelor identităţii, prin intermediul difuziei şi al confuziei.
Ocazional, se poate să avem nevoie de un moratoriu, o pauză, în timpul
procesului. Identităţile noastre nu sunt create printr-un singur efort,
proces disciplinat, ci sub imboldul anumitor evenimente ce aduc
pătrundere psihologică în care ne aflăm şi perioadele lungi ce intervin
de-a lungul a ceea ce poate nu gândim prea mult despre noi sau despre identităţile noastre.162 Comunicarea
femeilor diferă de stilul comunicării bărbaţilor, ceea ce duce adesea
la neînţelegeri şi conflicte. De exemplu, unele femei răspund cu
nervozitate dacă primesc o invitaţie care nu le este pe plac, în timp ce
bărbaţii, într-o situaţie similară, preferă să tacă sau doar să
răspundă negativ. În altă situaţie, femeile pot interpreta tăcerea
bărbaţilor ca pe o nepăsare, în timp ce bărbaţii interpretează adesea
tăcerea femeilor ca pe o acceptare sau ca pe o promisiune, cel puţin ca
pe o amânare.
O
altă diferenţă devine vizibilă în relatarea unei întâmplări. S-a
observat că bărbaţii tind să fie mai lineari în relatări, de obicei
precizează timpul şi locul unei acţiuni; femeile tind să dea mai multe
detalii şi să ofere mai multe informaţii decât este necesar, pe care
bărbaţii le consideră o abatere de la subiect. Femeile observă
îmbrăcăminte, culorile. Au intuiţii şi nu agreează certitudinile.163 Bărbaţii
şi femeile deseori interpretează greşit discuţiile despre relaţii. Este
posibil ca femeile să exprime mai mult interes în procesele
interrelaţionale şi să se simtă mai bine doar discutându-le. Bărbaţilor
cărora le place să rezolve probleme este probabil să nu le placă să
discute ceva referitor la o problemă care nu are neapărată nevoie de
rezolvare. Bărbaţii preferă să încheie o discuţie dificilă spunând
„vorbim altădată”, iar femeile insistă: ”vorbim acum, de ce altădată?”.
Bărbatul vrea să amâne deciziile dintre parteneri, femeile vor să ştie
când se vor căsători, bărbaţii apelează frecvent la pronumele personal
eu, femeile se simt bine cu pluralul noi. Important
este că, deşi identitatea socială nu este la fel de promptă de cum
pare, chiar spunând că identitatea genului, încă influenţează
percepţiile noastre de comunicare cu alţii. Rasa, clasa, şi uneori chiar
şi identitatea genului se leagă una cu cealaltă. De exemplu, statistic
vorbind, născându-te africano-american, sărac, şi şansele de sporire
feminină sunt acelea de a rămâne în sărăcie.
Germanii,
englezii, americanii şi francezii împărtăşesc împreună segmente
semnificative din cultura fiecăruia, dar în multe privinţe, culturile
lor se ciocnesc. In consecinţă, înţelegerile care apar sunt, dintre
toate, cele mai grave, iar diferenţele ulturale neconştientizate sunt,
de obicei, înregistrate cu lipsă de atitudine, vulgaritate şi lipsă de
interes.164 Vom
descrie, urmându-l, ce a observat el la germani. Mulţi dintre cei din
Germania şi germanii elveţieni ajung deseori să comenteze folosirea de
către americani a timpului şi a spaţiului. Atât nemţii, cât si germanii
elveţieni au făcut observaţii majore cu privire la modul invariabil în
care americanii îşi gestionează timpul, precum şi la cât sunt de maniaci
când vine vorba de planuri. Ei, de asemenea, observă ca americanii nu
îşi pastrează deloc timp pentru ei insisi. Cum nici germanii şi nici
elveţienii (mai ales, germanii elveţieni), nu pot fi luaţi la întâmplare
când vine vorba despre timp, Hall a scos în evidenţă părerea lor cu
privire la gestionarea timpului de către americani. Vor spune că
europenii îşi planifică mai puţine evenimente decât americanii într-o
anumită perioadă de timp şi că primii se simt mai puţin presaţi de timp
decât ultimii. Cu siguranţă, europenii aloca mai mult timp activităţilor
ce implică relaţiile umane. Mulţi dintre subiecţii europeni au observat
că în Europa relaţiile umane sunt cele importante, în timp ce în
Statele Unite, planificările au prioritate. Astfel, câţiva dintre
subiecţi au conectat gestionarea timpului cu atitudinile referitoare la
spaţiu, pe care americanii îl neglijează într-un mod incredibil. După
standardele euopene, americanii risipesc spaţiul şi rar îl folosesc
pentru nevoile publice. De fapt, se pare că americanii consideră ca
oamenii nu au nicio trebuinţă asociată cu ideea de "spaţiu”.
Supraestimand ideea de "planificare”, americanii tind să subaprecieze
nevoile individuale cu referire la spaţiu. Ar fi bine de menţionat aici
că nu toţi europenii îi percep aşa. Mulţi dintre ei consideră că în
Statele Unite se simt constrânşi de timp şi se plâng adeseori că
oraşelor americane le lipseşte varietatea. Totuşi, având în vedere
aceste observaţii făcute de europeni, s-ar crede că nemţii s-ar arăta
mai deranjaţi decât americanii când vine vorba de încălcările
moravurilor ce ţin de spaţiu.165
Evident,
şi francezii sunt altfel, aşa cum îi cercetează Hall. Francezii care
locuiesc în sudul şi estul Parisului aparţin în general acelui complex
de culturi care mărginesc Mediterana. Membrii acestui grup se apropie
între ei mai mult decât cei din nordul Europei, englezii şi americanii.
Folosirea în stil "mediteranean” a spaţiului se oglindeşte în trenurile
aglomerate, autobuze, terasele de pe trotuar şi în casele oamenilor.
Excepţiile se regăsesc, desigur, în castelele şi vilele celor bogaţi.
Francezii se evidentiază nu numai prin modul în care mănancă, se
distrează, vorbesc, scriu, se strâng laolaltă în cafenele, dar chiar şi
în modul în care îşi realizeaza hărţile. Aceste hărţi sunt extraordinar
de bine gândite şi la fel de bine desenate încât călatorul poate să
găsească cele mai detaliate informaţii. Cineva care a folosit asemenea
hărţi poate spune că francezii se gândesc la toate când le concep. Ele
îţi arată pe unde te poţi plimba, bucura de o privelişte, unde poţi
întâlni peisaje pitoreşti sau locuri în care să te relaxezi, să te
odihneşti şi chiar să iei o masă bună.
O
posibilă explicaţie de ce francezilor le place să stea afară, în aer
liber, este regăsită mai degrabă în condiţiile aglomerate în care
locuiesc mulţi dintre ei, crede Hall. Francezii, observă el, se
distrează la restaurante şi cafenele. Casa este pentru întâlnirea cu
familia, iar exteriorul pentru recreere şi socializare. Cu toate
acestea, toate casele pe care le-am vizitat şi toate cunoştinţele mele
cu referire la acestea indică faptul că sunt deseori destul de
aglomerate. Clasa muncitoare şi mica burghezie sunt în mod particular
aglomerate, ceea ce înseamnă că francezii sunt destul de compactaţi,
acest lucru derivând din amplasarea birourilor, caselor, oraselor şi
satelor lor.
Mai
departe, când un francez îţi vorbeste, nu te scapă din ochi. Pe
strazile din Paris, el îsi poate îngădui să privească foarte atent
femeile. Americancele, întorcându-se în ţara lor după ce au stat o
perioadş în Franta, trec deseori printr-o perioadă de privare
senzorială. Câteva au spus autorului că se obişnuiseră pe parcursul
şederii lor în Franta să fie privite, iar obiceiul americanilor de a nu
le privi le determină să se simtă ca şi cum nu ar exista!
In
plus, maşinile frantuzeşti sunt create ca raspuns la nevoile
francezilor. Marimea lor mică este atribuită unui anumit standard de
trai şi costurilor mai mari ale materialelor. Automobilul este alaturi
de limbă o expresie a culturii şi astfel, îşi are caracteristicile în
biotopul cultural. Schimbările cu referire la automobile vor reflecta şi
sunt reflectate în oricare tip de schimbări. Circularea de-a lungul
bulevardului Champs-Elysées şi în jurul Arcului de Triumf reprezintă
traversarea rutei dintre New Jersey Turnpike şi Indianapolis Speedway
într-o dupa-amiază de duminică insorită. Cu maşinile americane, ce
implică dimensiuni mari, acest lucru ar însemna o sinucidere în masă.
Chiar şi cele compacte americane, deplasându-se prin traficul parizian,
ar arata ca niste rechini printre plevuşti. In Statele Unite, ar arăta
normal pentru că toate celelalte maşini sunt similare acesteia. In plus,
dacă cineva ar analiza stilul automobilelor frantuzesti, ar observa un
accent mai mare pus pe individualitate în comparatie cu maşinile
americane. Poţi analiza un Peogeot, un Citroen sau un Renault. I-ar lua
ani intregi industriei automobilelor americane să poată schimba în acest
sens stilul de concepere auto, conchide Hall, iar nioi adăugăm că a
fost suficient să apară criza financiară a anilor 2000 şi industria
americană a trebuit să treacă la consum mic şi multe mărci şi modele
grandioase au dispărut de pe piaţă, diferenţa între clasele sociale
nemaifăcându-se după capacitatea cilindrică.
Dar,
desigur, rasa şi clasa nu sunt sinonime. Ele nu pot fi privite nici
împreună nici individual ca având un specific definitoriu. Dar în
interiorul clasei sociale, în specificul genului se găsesc componente
comune, care diferenţiază stilul comunicării.
George
Keith şi John Shuttleworth sunt de părere că femeile vorbesc mai mult
decât bărbaţii, vorbesc chiar prea mult, sunt mult mai politicoase, sunt
ezitante, se plâng şi cicălesc, pun mai multe întrebări, se susţin
unele pe altele, sunt mult mai cooperante. Bărbaţii înjură mai mult, nu
vorbesc despre emoţii, vorbesc mai mult despre sport, vorbesc despre
femei şi maşini în acelaşi fel, se insultă reciproc frecvent, sunt
competitivi în conversaţie, domină conversaţia, vorbesc cu mai multă
autoritate, dau mai multe comenzi, întrerup conversaţia mai des.166 În
acelaşi timp, femeile sunt la fel de libere, dacă nu cumva chiar mai
mult, atunci când sunt convinse că le aude cineva. Sau... la telefon,
unde vorbesc la fel de picant ca bărbaţii. Intervin însă şi aici
diferenţele de clasă şi de educaţie. Femeile din clasele de jos înjură
la fel ca bărbaţii şi fac asemeni trimiteri la sex, folosind injurii de
parcă nu ar şti că sexul lor nu este... masculin. Robin Lakoff, în 1975 a publicat o cercetare asupra limbajului femeilor: Language and Woman's Place. Într-un articol, Woman's language, ea a consemnat o serie de expresii de bază care ar defini limbajul femeilor. Printre acestea:
Îngrădirea: folosirea sintagmelor "cam aşa”, "un fel de”, "se pare că”, etc Folosirea formulelor politicoase: "Vă deranjează dacă…”, "Aş aprecia dacă …”, "… dacă nu te deranjează”
Vorbirea cu sublinirea de intonaţie pentru cuvintele: deci, foarte, chiar..
Folosirea adjectivelor: divin, drăguţ, adorabil, etc.
Folosirea hipercorectă a gramaticii şi pronunţie, alături de enunţarea clară.
Folosirea citărilor directe: bărbaţii cel mai adesea parafrazează.
Folosirea
unui lexicon special: femeile folosesc mai multe cuvinte pentru
obiectele culorate, iar bărbaţii pentru activităţile sportive.
Folosirea
intonaţiei pentru întrebări în discursuri declarative: femeile fac
declaraţii prin ridicarea vocii la sfârşitul declaraţiei dorind să
exprime incertitudinea.
Folosirea imperativelor: de ce, cum, unde, care, ce, (De ce nu deshizi uşa?)
Vorbire mai puţin fluentă.
Folosirea accentuată a calificărilor: de exemplu, "Eu cred că…”
Se scuză mai adesea: de exemplu, "Îmi pare rău, dar eu cred că …”
Folosirea construcţilor modale: cum ar fi poate, ar trebui, trebuie, "N-ar trebui să oprim căldura?”
Folosesc
comenzi şi cereri directe: de exemplu, "Vai, este cam rece aici, nu?” –
o cerere clară să se dea drumul la căldură sau să se închidă geamul.
Folosesc mai multe cuvinte întăritoare: în special atât şi foarte (de exemplu, "Sunt atât de fericită că ai venit!”).
Lipsa umorului: femeile nu spun de obicei cu succes glume şi adesea nu înţeleg gluma.167 La acestea putem adăuga observaţii specifice spaţiului cultural românesc:
- Femeile simt nevoia să se facă deosebire între statutul de doamnă şi domnişoară.
- De regulă,
pe bărbaţi nu-i deranjează expresia " Ce spui, mă?”, dar supără, pe
bună dreptate, formula adresată femeilor "Ce spui, fă?
- Când este vorba despre defectele părinţilor, abundă trimiterile la soacră şi nu la socru.
- Înjurăturile trimit de regulă la organul sexului feminine.
- Pare firesc ca bărbatul să nu fi fost virgin la căsătorie, dar cresc pretenţiile când este vorba de sexul feminine.
- Bărbatul adulterin are câteva denumiri, în timp ce femeia, în situaţie similară, are excesiv de multe denumiri.
- Femeia blondă este ironizată, dar aceeaşi culoare la bărbat nu înseamnă aproape nimic.
- Adjectivul gospodină este peiorativ pentru o femeie, dar este onorabilă varianta gospodar pentru bărbat.
-
Dacă nou-născutul este băiat totul este în regulă, dacă este fată, se
adaugă o apreciere gen: sunt bune şi fetele, sănătoase să fie.
- Bărbaţii pot fuma pe stradă, femeilor "nu le stă frumos.”
- Când nu convin argumentele femeilor, pare normal să fie trimise la cratiţă.
- Femeile nu vorbesc, ele dau din gură sau din cleanţă.
Nici proverbele românilor nu sunt mai îngăduitoare cu femeile:
- Fusta femeii, faşa dracului.
- Femeia e scula dracului
- Femeia frumoasă este pagubă la casă.
- Femeia nebătută e ca moara neferecată.
- Femeia numai după urs nu se duce.
- Femeia judecă pe dracu şi-l scoate dator.
A
face complimente este un ritual obişnuit, mai ales în rândul femeilor.
Lingvista Janet Holmes a descoperit că femeile fac mai multe complimente
decât bărbaţii.168 Bărbaţii
însă, deşi doresc să fie apeciaţi, evită să pună întrebări de genul „Ce
părere ai de prezentarea mea?” sau „Ţi-a plăcut articolul pe care l-am
scris?”, din teama de a nu declanşa o critică nedorită sau să nu li se
pună şi lor întrebări similare. Şi
în această situaţie, o explicaţie s-ar putea găsi în felul în care
şi-au petrecut tinereţea şi adolescenţa. În grupurile în care cresc,
băieţii abia aşteaptă prilejul de a jigni pe cineva şi de a fi într-o
poziţie de superioritate. Dimpotrivă, unul din ritualurile pe care le
învaţă fetele este să adopte o poziţie de inferioritate, presupunând
însă că ceilalţi vor fi conştienţi de natura ritualică a acestei umiliri şi nu vor mearge până la capăt.
Aceste
stiluri conversaţionale caracteristice bărbaţilor şi femeilor sunt în
dezavantajul femeilor la locul de muncă. Dacă o persoană încearcă să
reducă diferenţele şi să menţină iluzia unei egalităţi, în timp ce alta
încearcă să-şi menţină poziţia de superioritate, cea din urma va reuşi.
În acelaşi timp e posibil ca persoanele care nu fac nici un efort să se
afle într-o poziţie de inferioritate să ajungă într-o astfel de
situaţie.
Pentru
că femeile acceptă rolul de persoană care are nevoie de sfaturi,
bărbaţii tind să creadă că femeile, atunci când îi întreabă ceva, ele
cer de fapt un sfat sau un ajutor.
A-şi
cere scuze, a tempera criticile cu puţină laudă şi a-şi face
complimente sunt doar câteva ritualuri ale femeilor. Bărbaţii însă evită
aprecierile reciproce referitoare la ţinută, îmbrăcăminte sau vârsta pe
care o arată. Ei se pot contrazice în problemele de serviciu fără a
desface relaţiile de prietenie dintre ei. Antropologul Phillip Whitten
numeşte acest comportament opoziţia rituală.
Mulţi americani, consideră el, văd aceste discuţii ca pe nişte lupte
ritualice – adică un fel de cunoaştere prin intermediul contradicţiilor
verbale. Ei îşi prezintă ideile într-o formă sigură şi definitivă şi
aşteaptă să vadă dacă vor fi combătute. Pentru ei, a fi nevoit să-ţi
aperi o idee constituie un prilej de a-şi testa valoarea. Tot din
acelaşi motiv, bărbaţii se joacă de-a avocatul diavolului, atacând
ideile colegilor, încercând să le găsească punctele slabe, testându-şi
în acelaşi timp propriile idei.
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. 