Comunicare Interculturală VII Percepţia şi înţelegerea culturală - Referate Comunicare - Referate, referate online pentru liceu si facultate...... - Carturarul-ALL
Joi, 08-Decembrie-16, 7:08 PM
V-aţi înregistrat ca Vizitator | Grup "Vizitatori"Bine aţi venit Vizitator | RSS

Carturarul-All : Referate de Nota 10

Referate, referate online pentru liceu si facultate......

Principală » Back Referate » Referate Comunicare

Comunicare Interculturală VII Percepţia şi înţelegerea culturală
Comunicare Interculturală
Cap VII


VII. Limba ca identitate culturală
        

Împietriţi privind spre stelele noastre185, scria Georg Trakl, căutându-şi, probabil, identitatea în înaltul luminos-întunecat al ceerului. Şi, dată fiind valoarea operei sale, suntem siguri că şi-a găsit-o: era tocmai limba poeziei lui. Ea este cheia vorbirii metaforice, treapta cea mai înaltă a cugetului. Pentru a ajunge acolo, însă, este nevoie de comunicarea specifică speciei umane. Dintre toate speciile animale, umanitatea a dezvoltat cel mai bogat, subtil şi versatil sistem de comunicaţie: limbajul. Antropologii interpreteaza limbajul în termenii celor 13 trăsături propuse de Charles Hockett186:
Canalul vocal-auditoriu. Limbajul este produs prin gât şi prin gură şi este recepţionat prin urechi.
Transmisia şi direcţionarea mesajului. Un vorbitor poate fi auzit în toate direcţiile.Un ascultător poate auzi un vorbitor  indiferent de direcţia din care provine mesajul.
Dispariţia rapidă. Odată ce cuvintele au fost rostite, ele se disipează şi nu mai pot fi recuperate.
Interschimbul.Toţi vorbitorii unei limbi pot şi să folosească şi să înţeleagă aceleaşi cuvinte.
Feedback-ul total. Un vorbitor poate auzi tot ce spune, poate monitoriza, poate să se corecteze sau poate să-şi asume spusele.
Specializarea. Vorbirea nu serveşte altui scop decât comunicării; ca sistem specializat, poate fi folosit şi atunci cand un vorbitor sau un ascultator sunt angajaţi în alte activităţi.
Semanticitatea. Există conexiuni sistematice între cuvintele vorbite şi înţelesurile standard.
Arbitraritatea. Aceste conexiuni dintre cuvinte şi înţelesurile lor sunt o problema de convenţie; astfel este posibilă crearea a noi cuvinte cu noi înţelesuri şi schimbarea sensului unui cuvânt mai vechi.
Discreţia. Fiinţele umane pot produce o gamă largă de sunete, dar fiecare limbă foloseşte un anumit palier din aceste sunete, fără să împinga la extrem capacităţile umane.
Modificari contextuale. Oamenii pot folosi limbajul pentru a comunica despre lucruri şi evenimente care nu se află în contextul imediat. Aceste evenimente îndepărtate pot fi separate prin timp, distanţă sau ambele - unele include lucruri care nu au existat niciodata (de exemplu, sirenele).
Productivitatea. Oamenii folosesc de multe ori propoziţii care nu au mai fost spuse niciodată în acelaşi fel şi pot discuta despre lucruri (precum invenţii sau descoperiri) care nu au fost niciodată observate.
Transmisiile tradiţionale. Se pare ca oamenii sunt programaţi genetic să fie predispuşi la învăţarea unui limbaj (sau chiar la mai multe). Totuşi, limbajul specific al unui individ este învătât prin interecţiunea cu societatea - nu este transmis genetic.
Dualitatea sistemului. Limbajul este sistematizat pe cel puţin două niveluri: foneme -sunetele pe care limbajul le recunoaşte ca significante, dar care luate separat nu au înţeles, şi morfemele: unităţile indivizibile ca sens ale unui limbaj.
 Una dintre primele dăţi când apare interesul pentru limbajul oamenilor, este în Biblie, în Geneza. La început, Adam numeşte toate creaturile lumii- şi prin aceasta, ele îi sunt puse în subordine. Mai târziu, când prin eforturile lor reunite, oamenii încearcă să construiasca în regiunea Shinar un turn până la cer, Dumnezeu îi împrăştie pe toată faţa pământului şi le dă limbi diferite, frustrând astfel unitatea pan-umană.
   Două astfel de teme încă îi mai preocupa pe lingvisti: (1) felul în care cuvintele şi categoriile pe care le reprezintă afectează exerienţele vorbitorilor şi modul acestora de a vedea lumea, şi (2) copacul limbilor sau relaţiile taxonomice dintre limbi şi rata schimbărilor lingvistice.
Primul studiu riguros al limbii a fost făcut in secolul 4 i.Hr. de savantul indian Panini. El a analizat structura sanscritei anice (vedice) si a condensat regulile in formule aproape matematice, la fel de elegant ca şi un analist modern. Făcând aceasta, el a păstrat o limbă care altfel ar fi disparut, şi a instituit un standard care încă mai este valabil în analiza lingvistică.
Peste 2000 de ani, un alt cercetator al sanscritei, Sir William Jones (1746-1794) a sistematizat metode de a compara limbile, şi astfel de a putea stabili relaţii între ele. El este considerat a fi părintele modern al lingvisticii comparate.
Lingvistica contemporană este împărţită în cateva ramuri specializate. Lingvistica structuralistă analizează limbajul individual, studiază fonologia (sistemul sunetelor), morfoogia (reprezentarea sensurilor), şi sintaxa (organizarea unităţilor de limbă în secvenţe). Lingvistica istorică sau comparativă urmăreşte evoluţia limbilor, studiază relaţiile dintre limbile înrudite şi caută să ajungă la o (proto)limbă. Sociologii studiază diferenţele folosirii limbajului (sau diferenţele dialectale) care reflectă împărţirea în grupuri din punct de vedere socio-economic. Psihologii sunt interesaţi de aparatul mental al vorbirii, al percepţiilor etc.
Totuşi, comunicarea umana nu se limitează la limbaj. Nonverbal, oamenii comunică multe lucruri importante - inclusiv sentimente despre (1) ei însişi, (2) persoana careia i se adresează, (3) subiectul discuţiei. Kinesica este studiul comunicatiei prin gesturi, iar proxemica este studiul sensurilor modelelor spaţiale dintre oameni şi lucruri.187
Limba poate fi definită ca fiind setul de simboluri impărţit de o comunitate pentru a împărtăşi înţelesuri şi experienţe. Ideea că cultura şi limba sunt legate poate nu este evidentă la început. Când am învăţat limba noastră nativă, inconştient învăţăm şi cultura noastră. In schimb, dacă o persoană învaţă altă limbă sau creşte vorbind mai multe limbi, persoana poate fi conştientă de diferitele moduri prin care fiecare limbă îi permite vorbitorului să o perceapă sau să descrie realitatea. Aceste diferenţe de percepţie sunt diferenţe în cultură. Astfel ca legătura dintre limba şi cultura este faptul că sunt ca o oglindă una pentru cealaltă. Fiecare reflectă şi este reflectată de cealaltă.
       Lingviştii au studiat relaţia dintre limbă şi cultură, şi ea este descrisă în ipoteza Sapir-Whorf. Această teorie spune că elementele culturale pot fi văzute în vocabularul şi gramatica limbii. Dacă o limbă are un vocabular bogat pentru anumite lucruri sau idei, este uşor să descrii acele lucruri sau idei în limba respectivă. Dacă limba face ca acele lucruri sau idei să fie uşor de înţeles, înseamnă că acestea sunt importante pentru cultura respectivă. O relaţie similară există între gramatica unei limbi şi cultură. Gramatica permite exprimarea ideilor cum ar fi timpul şi starea de spirit. Dacă gramatica unei limbi nu-i permite vorbitorului să descrie anumite legaturi, nici cultura nu le percep sau nu le consideră importante. 
       Aspecte culturale unice sunt reflectate în limbile vorbite de alte populaţii. Limba poate deveni o barieră pentru comunicare când aceste aspecte unice intervin în traducere. Poate deveni o barieră de asemenea atunci când un grup de persoane este forţat să vorbească o limbă care nu doresc.188


Multele întrebuinţări pe care inspiraţia unui popor le-a conferit condeiului dau, după Maria Conti, un complex labirintic şi pestriţ, pluridirecţional: lirică, tratate de morală, texte erotice, poeme, din toate cîte puţin, ca în univers ; şi tot ca în univers, direcţiile apar infinite. Dar la o reflectare mai îndelungată, impresia se poate inversa, asemenea unei haine double face, în actul în care încep să iasă la iveală regulile subtile ale jocului: din mult, cât părea, rămîne puţin.”189 Iată ce scrie despre literatură T.S. Eliot: „Monumentele literare existente formează, luate în totalitate, o ordine ideală, pe care apariţia unei opere noi (dar cu adevărat noi), o modifică. Ordinea existentă era autosuficientă înainte de venirea acestei noi opere; pentru ca ordinea să se conserve, odată ce intervine noul, întreaga ordine existentă trebuie să fie, chiar şi foarte uşor, alterată ; şi în acest sens, raporturile, proporţiile, valorile fiecărei opere de artă faţă de totalitate, vor fi reaşezate” 190. Reaşezarea are loc în urma înţelegerii. 
Dacă ne înţelegem sau nu depinde în primul rând de limbă şi de felul în care este folosită. Ea este lianul comunicării. Problemele de comunicare şi dialogul sǎrac apar de obicei când oamenii din diferite contexte sociale şi culturale eşueazǎ sǎ se înţeleagǎ. Deşi un emiţǎtor este în mod natural interesat sǎ comunice cu o altǎ persoanǎ, el nu poate sǎ fie sigur de succesul comunicǎrii dacǎ convingerile celeilalte persoane despre lume sunt foarte diferite de ale sale, şi dacǎ emiţǎtorul are informaţii sărace despre credinţele interlocutorului sǎu.
       Dar, cunoaşterea contextului cultural al unei persoane nu constituie o garanţie a reuşitei comunicǎrii. Câteodatǎ vorbitorul este conştient cǎ un public are anumite idei şi experienţe formate dupǎ un tipar social şi cultural ce ţine de istorie dar, cu toate acestea, alege, mai mult sau mai puţin conştient, sǎ ignore acest lucru.191
În plus, un vorbitor poate sǎ atribuie ascultǎtorilor anumite convingeri fǎrǎ ca sǎ aibǎ un motiv întemeiat pentru aceasta. În astfel de cazuri, problema nu e una de înţeles, dimpotrivǎ este una ce are legǎturǎ cu lipsa unei atitudini înţelegǎtoare.192 Apare deci problema "lungimii de undă”. Nefiind nici ignorant, neavândnici prejudecǎţi faţǎ de contextul socio-cultural al unei persoane, aceasta este condiţia necesarǎ pentru o comunicare reuşitǎ. Altfel te vei situa – sau vei avea iluzia că faci astfel – deasupra vorbitorului. Sau, dipotrivă, el va avea această impresie.
Davidson este de părere că întrebarea cu privire la ce vor să primească vorbitorii cu atitudini tolerante pentru a putea comunica este în primul rând psihologică, în timp ce întrebări despre convingeri împărtăşite şi comprehensiunea diferitelor contexte sociale şi culturale aparţin acelora care sunt preocupaţi cu înţelegerea sensurilor.193 În funcţie de cadrele folosite, teoretice sau practice, putem pune întrerebări legate de eficienţa comunicării din mai multe puncte de vedere. În cadrul filosofiei moderne, Ludwig Wittgenstein a devenit o sursă principală de inspiraţie în discuţiile despre comunicarea transculturală194. O trăsătură remarcabilă a celor mai multe interpretări ale filosofiei lui Wittgenstein este faptul că ele nu au fost legate de conceptele tradiţionale ale filosofiei gândirii şi limbajului. În mod similar, unii cercetători au insistat că perspectivele lui Wittgenstein sunt atât de neobişnuite încât ele nu pot fi comparate cu uşurinţă, sau măcar traduse, limba şi stilul modern fiind contradictorii filosofiei analitice. Bazându-se în special pe analiza diferenţei dintre convingeri şi valori, Halvor Nordby, Values, "Cultural Identity and Communication: A Perspective From Philosophy of Langage”  susţine că stăpânirea acestei diferenţe e crucială pentru înţelegerea valorii provocărilor create de interacţiunea interculturală, de puterea de a acţiona în modul în care ei cred că este rezonabil cred că de multe ori probleme de dezacord şi conflicte de interese pot fi rezolvate prin furnizarea de informaţii suplimentare şi punerea de fapt în altă ordine a credinţele şi a cunoştinţelor existente. Interacţiunea depinde, la rândul ei, de percepţie. Percepţia include conştientizarea lumii – fenomene, oameni, obiecte, situaţii şi altele – include căutarea continuă, obţinerea şi procesarea informaţiilor despre aceasta. Percepţia unei forme, afirmă Hans Aebli, nu este un proces receptiv de imprimare, ci implică o activitate de explorare a domeniului prezentat.195 Analizând personalitatea umană prin prizma ciberneticii, C. Bălăceanu numeşte percepţia "ansamblul operaţiilor la care sunt supuse informaţiile recepţionate pentru a fi înglobate în activitatea nervoasă superioară a organismului respectiv”.196
Potrivit acestei opinii, problema găsirii celui mai bun mod de a a trăi trebuie abordată raţional. "În consecinţă, cei care deţin o poziţie importantă vor încerca să explice în mare de ce este important să te supui noilor moduri de viaţă.”197  Problema acestei strategii este că valorile noastre personale, modelate cultural, determină felul în care dorim să ne trăim viaţa, şi că spre deosebire de credinţe aceste valori nu sunt supuse discuţiei despre adevăr şi falsitate. 
Consecinţele comunicării nu pot fi analizate în termeni de bine-rău, frumos-urât sau adevăr-minciună, ci în termeni de eficient-neeficient sau înţelegere-neînţelegere. Valorile culturale intră în aceeaşi categorie. Cultura reprezintă valorile de baza în care cred cetăţenii unei ţări şi de modul în care se manifestă aceste valori sub aspect politic, social, artistic, etc. Greşeala comisă este abordarea  problemelor legate de valorile culturale ca şi cum acestea ar putea fi explicate raţional şi obiectiv, într-un sens fundamental, iar aceasta îngrădeşte adevăratul sens al valorii. Aceasta este o reducere nejustificabilă a acelor identităţi personale şi preferabile care stau la baza felului în care un grup cultural alege să-şi trăiască viaţa. Nimeni nu poate justifica de ce este "normal” să îmbraci haine negre la o ceremonie mortuală sau haine albe şi totuşi această diferenţe există de la o cultură la alta şi de la un popor la altul. Tot astfel, nu putem găsi o explicaţie logică după care în Oltenia, să zicem, femeia merge pe drum ( la ţară, evident) în urma bărbatului, iar în alte zone în rând cu el sau înaintea lui. Nordby foloseşte un caz pentru a clarifica anumite presupuneri, pornind de la o  întâlnire descrisă de Hans-Jørgen Wallin Weihe ca exemplu pentru un conflict transcultural ce implică provocări ce ţin de comunicare: "Modurile de viaţă tradiţională au întâlnit adesea puţină înţelegere din partea forţelor economice importante. Acum câţiva ani, am vorbit cu Sami, un păstor suedez de reni, care îşi ţinea animalele într-o zonă largă de pădure de pini din nordul Suediei. Problema lui era pe de o parte faptul că zone vaste au fost transformate în parcuri naţionale sau zone de recreere pentru populaţia din oraşele din sudul Suediei, iar pe de altă parte faptul că pădurile de pin au fost folosite de către companiile producătoare de cherestea care au tăiat pinii maturi. Vechii pini aveau licheni pe care renii îi mâncau iarna. Turismul şi activităţile   recreaţionale au dat peste cap habitatul de iarnă al renilor şi organe de la protecţia mediului a făcut dificilă folosirea pământului de către reni.”198 
Într-un caz ca acesta, teorii ale filosofiei limbii fac de obicei distincţia dintre două provocări ale comunicării. Prima se ocupă de nevoia de a avea o bază a limbajului comună. Să ni-l imaginăm pe păstorul de reni şi câţiva guvernanţi, care reprezintă interesele "publicului”, discutând despre transformarea zonelor necesare pentru supravieţuirea  renilor în parcuri naţionale. Chiar dacă folosesc şi aud aceleaşi expresii, ei nu vor avea un limbaj comun.199
 Este departe de realitate ca păstorul de reni şi oficialii care se ocupă de acea zonă să se înţeleagă între ei, pentru că ei nu atribuie înţelesuri comune aceloraşi cuvinte. Pentru a-şi continua demonstraţia Nordby trece la analiza limbii: substantivul compus " pin" (pine tree). Crescătorul de reni are un număr de idei cu privire la acest cuvânt care se leagă de meseria sa, renii săi şi alte părţi din viaţa sa. Şi dacă presupunem, macăr pentru a crea o situaţie ipotetică cât mai probabilă, că oficialităţile consideră că pinii trebuie protejaţi pentru a-i încânta pe turişti, atunci problema de înţelesuri apare. Pentru oficialităţi, pinii ţin de o lume a naturii care încântă privirea. În schimb pentru păstor această concepţie este prea depărtată de nevoile sale practice. Aşadar acesta este un bun exemplu pentru o situaţie în care păstorul de reni şi oficialităţile trebuie să folosească acelaşi termen "pin", să vedem dacă cuvântul "pin" va avea acelaşi înţeles.
Pornind de la acest exemplu, să venim în Sud-Estul Europei. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană ţăranului român i s-a adus la cunoştinţă că animalele nu pot fi maltratate, nu au voie să meargă pe drumuri naţionale şi pe drumuri interjudeţene. Nu ştim cât înţelege el din această "directivă”, dar dacă i s-ar explica necesitatea ei, probabil ar pricepe. Ar pricepe despre ce este vorba, dar tot nu ar şti cum să-şi care produsele de la deal la vale şi invers – fără cai – şi nici pe unde ar avea voie să treacă, dacă drumurile pe care au mers el şi înaintaşii lor sunt acum ale automobiliştilor.        Acum, adaugă Nordby, deşi păstorul şi oficialii au aceiaşi limbă la bază, se pune problema unei provocări comunicative despre cum cele două categorii diferite îşi formează convingeri despre mesaje scrise sau orale. O altă dimensiune a comunicării este legată de felul în care gândim că avem motive întemeiate pentru a crede ceva. Motivele pentru care păstorul din exemplul de mai sus găseşte important să protejeze pinii sunt diferite de cele ale oficialităţilor. Este, prin urmare, un risc ca ambele părţi să eşueze să realizeze cum cealaltă parte gândeşte că îi este justificată convingerea. "În general vorbind, dacă o audienţă atribuie fără să critice unui vorbitor motivele proprii pentru care are o credinţă -asta este dacă audienţa crede că motivele vorbitorului sunt aceleaşi cu ale sale  atunci există o probabilitate mare ca vorbitorului să i se atribuie eronat convingeri pe care nu le are.”200 Eroarea porneşte, în principal, de la nesocotirea contextului cultueral. Ch. S. Peirce pune sub semnul întrebării posibilitatea unei îndoieli radicale, tot aşa cum Dilthey pune la îndoială posibilitatea unei înţelegi neutre. Problemele se impun întotdeauna doar în anumite situaţii; ele vin către noi ca ceva obiectiv într-o oarecare măsură, fiindcă nu putem dispune după plac de întregul contextelor noastre practice de viaţă. Ca la Dilthey. Habermas nu înţelege o expresie simbolică fără o preînţelegere intuitivă a contextului său, "căci nu putem transforma în mod direct într-o cunoaştere explicită cunoaşterea de fundal a culturii noastre, prezentă într-un mod neproblematic. Orice rezolvare de probleme şi orice interpretare depind de o reţea de presupoziţii greu de cuprins cu privirea; iar această reţea, datorită caracterului ei holistic şi particularist, nu poate fi recuperată de o analiză ce vizează universalul.”201
Totuşi, cei mai mulţi autori iau în considerare existenţa a trei sau patru niveluri ale cooperării şi întrepătrunderii disciplinelor, abordărilor şi metodelor de cercetare: multidisciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate. Într-o sinteză întocmită pentru Centrul european al UNESCO pentru învăţămîntul superior - CEPES -, cele patru noţiuni sunt definite în mod corelativ, optică pertinentă pentru identificarea specificităţii fiecăreia. Multidisciplinaritatea apare ca forma cea mai puţin dezvoltată a interdisciplinarităţii, constînd mai degrabă în juxtapunerea anumitor elemente ale diverselor discipline pentru a pune în lumină aspectele lor comune. Pluridisciplinaritatea presupune o comunicare simetrică între diferiţi specialişti şi diferite discipline. Transdisciplinaritatea este văzută ca întrepătrundere a mai multor discipline şi coordonare a cercetărilor susceptibile să ducă, în timp, la constituirea unei noi discipline sau a unui nou domeniu al cunoaşterii. Interdisciplinaritatea este, în raport cu transdisciplinaritatea, o formă mai puţin dezvoltată a comunicării, coordonării şi integrării unor discipline ştiinţifice, „în sensul larg al termenului, interdisci-plinaritatea implică un anumit grad de integrare între diferite domenii ale cunoaşterii şi între diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj comun permiţînd schimburi de ordin conceptual şi metodologic”. 202
Un alt exemplu este relevant pentru comunicarea interculturală are loc atunci când persoane cu fond cultural şi social diferit întâmpină atribuiri ale convingerilor de bază adesea incorecte. După Davidson, atribuirea convingerilor despre altul rezidă în presupuneri vagi despre  ceea ce e acceptabil şi ceea ce nu e acceptabil de cel care face atribuirea şi cel căruia îi este făcută atribuirea203. Pentru Goffman, toate aceste surse de confuzie sunt ilustrate adesea într-o manieră instructivă de atitudinea variabilă pe care o avem faţă de afirmarea vârstei şi a statutului sexual. Se crede că este inacceptabil pentru un băiat de cincisprezece ani care conduce sau bea într-o tavernă să pretindă că are optsprezece, „dar sunt multe contexte sociale în care este nepotrivit pentru o femeie să nu se declare mai tânără şi să nu se prezinte ca fiind mai atrăgătoare din punct de vedere sexual decât este cazul în realitate. Când spunem că o  anumită femeie nu arată de fapt atât de bine pe cât pare şi că aceeaşi femeie nu este de fapt doctor, folosim diferite accepţii ale expresiei „de fapt". Mai mult, modificările faţadei personale socotite la un moment dat drept o denaturare pot fi considerate decorative câţiva ani mai tîrziu, şi această disensiune se poate găsi în orice moment între diferite subgrupuri ale societăţii. De pildă, de foarte curînd ascunderea firelor de păr alb prin vopsire a ajuns să fie considerată acceptabilă, deşi sunt în continuare segmente ale populaţiei care consideră acest lucru inacceptabil.”204
Charles Taylor şi Alvin Gouldner au adus argumente convingătoare, crede Habermas, împotriva posibilităţii unei limbi neutre din punct de vedere valoric, în domeniul ştiinţelor sociale comprehensive. Această poziţie e sprijinită de diferite orientări filosofice, de argumentele lui Wittgenstein, Quine, Gadamer şi Marx. "Orice ştiinţă ce acceptă obiectivările de semnificaţie ca parte a domeniului ei de obiecte trebuie să se preocupe de consecinţele rolului de participantul unui interpret, care nu „dă" lucrurilor observate o semnificaţie, ci trebuie să explice semnificaţia „dată" a obiectivărilor, ce pot fi înţelese numai din procesele de comunicare.”205 Aceste consecinţă ameninţă chiar independenţă de context şi neutralitatea valorică necesare pentru obiectivitatea cunoaşterii teoretice. Despre valorile pe care le exprimă persoanele într-un act al comunicării s-a vorbit mai puţin în dezbaterile filosofice. 
Din păcate, de obicei, se foloseşte cuvântul "valoare” fără a fi definit mai înainte, motiv pentru care vom evita eroarea. O valoare este moralitatea, iar "Morala este ansamblul de norme de reglementare a comportamentului, fundate pe valorile de bine/rău, moral/imoral, cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate, larg împărtăşite în cadrul unei colectivităţi, caracterizat printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de bine de către propria conştiinţă (contiinţa morală), cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi (opinia publică).”206 Morala este o cutuma care se bazeaza strict pe dogmă.
La început morala ţinea strict de dogma religioasă. În timp, pe fondul secularizării şi a creşterii autonomiei individului în raport cu biserica, cutuma sociala nu mai ţine strict de fundamentul religios. Astefel că, morala acceptată din punt de vedere social şi religios nu mai este identică cu morala initială dogmatică. De ce cheltuie bisericile creştine milioane de dolari în fiecare an construind sisteme particulare de educaţie acolo unde sistemul public este accesibil tuturor? Datorită concepţiilor metafizice pe care le au cu privire la natura realităţii ultime, existenţa lui Dumnezeu, rolul lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, natura şi rolul fiinţelor umane în calitate de copii ai lui Dumnezeu. Bărbaţi şi femei, la nivelul cel mai profund, sunt motivaţi de convingerile lor metafizice. Ei sunt gata să trăiască şi să moară pentru aceste convingeri şi de aceea doresc să creeze medii educaţionale în care aceste concepţii să fie transmise copiilor lor. Oricum, ideea naivă cum că valoarea ar ţine de un tipar sau de o normă e incorectă, crede Nordby. Trebuie lămurit faptul că e posibilă explicarea termenului în trei feluri diferite pentru a corespunde standardului, utilizarea frecventă în limba curentă şi toate aceste interpretări sunt relevante pentru a înţelege dialogul intercultural. O interpretare este aceea că valorile sunt însuşiri pe care le atribuim acţiunilor pe care le considerăm în sens etic: bune sau rele. Pe de altă parte, când facem afirmaţii etice nu ne gândim la acţiuni care sunt bune sau rele cu privire la regulile dintr-un joc bine-definit. Făcând acest gen de afirmaţii, intenţia noastră e de a pune în relief ceva care e greu de exprimat, dar are legătură cu credinţele noastre despre relaţiile interpersonale şi despre regulile pe care celelalte persoane ar trebui să le respecte.
       Dezacorduri şi probleme care pot apărea în interacţiunea interculturală pot fi adesea explicate prin faptul că au diferite concepte valorice pe care ei le cred fundamentale pentru societate. Este totuşi un alt concept al valorii care este şi mai relevant pentru a înţelege provocările comunicării în intercaţiunea culturală. Acest concept are o importanţă aparte pentru că e strâns legat de felul în care indivizii doresc să-şi trăiască propriile vieţi. (Vezi exemplul de mai sus oferit de Goffman, legat de persoana care-şi vopseşte părul). Această trăsătură particulară este în contrast cu acele valori abstracte, concepte generale ca egalitate şi libertate. Credem în aceste valori cât şi în altele ca valori generale; le considerăm credinţe sau gânduri corecte. 
Dacă înţelegem în ce valori crede o persoană putem determina şi ce credinţe are. De pildă, dacă cineva ne spune că fiind yi de duminică nu ne poate ajuta la o activitate de natură fizică, presupunând efort, vom trage concluzia că este de religie creştină. Dar când vorbim de alt sens al valorii, referindu-ne la activităţi ce ne plac, ne gândim la cu totul altceva. Suntem înţelegători, de pildă, cu persoanele care iubesc fotbalul, chiar dacă noi nu urmărim meciurile. Aceeaşi diferenţă poate duce însă la conflicte între soţ şi soţie.
Există, din nefericire, o diferenţă între valorile declarate şi modul de abordare. Cineva se poate declara democrat, iar faptele să-l contrazică. Astfel, a înţelege care sunt valorile persoanale ale unui individ nu e acelaşi lucru cu a înţelege care sunt valorile generale în care acelaşi individ crede. Valorile personale sunt foarte diferite de credinţe - ele nu sunt false sau adevărate conform cu schimbările din afara individului. În schimb, ele sunt legate de acţiunile pe care le facem sau ne-ar plăcea să le facem în anumite situaţii. Pe deasupra, o persoană nu crede întotdeauna că alţii se vor comporta conform cu situaţia imaginată. De exemplu: îmi place să merg vara la mare, aceasta este o valoare persoanală, o activitate pe care o realizez. Pot, de asemenea, să nu deranjez pe nimeni apreciind poezia unui anume poet şi nu pe a altuia. La fel stau lucrurile şi cu preferinţele pentru flori sau culori.
Valoarea nu este preţ, ci un concept unanim acceptat ca sens, dătător de atitudini şi comportamente. Gullestad scrie: "Nu văd valoarea ca pe o "regulă”, ci sub forma unor concepte ce-şi schimbă   mereu structura, concepte pe care actorii le produc sau reproduc constant. O distincţie poate fi trasată între idei explicite, deschise discuţiei şi sensuri implicite de noţiuni centrale în care acest gen de dezbateri sunt de neînţeles. Idei şi valori implicite funcţionează ca orizonturi sau resurse pentru producerea de judecăţi de valoare”.207
 Comunicarea implică vorbitori care nu îşi dau seama că valoarea nu trebuie amestecată cu scopul înţelegerii ca acord raţional care implică o nedreptate a sensului aceasta într-un  mod fundamental. Să ne imaginăm un grup de vorbitori nativi care au un fel de a trăi strâns legat de contextul cultural. Ei se comportă şi comunică nu doar la nivel de credinţe şi gânduri dar şi la nivelul valorilor personale împărtăşite care ţin de tradiţie şi cultură. Să ne imaginăm o altă situaţie de conflict cultural de genul menţionat mai sus ce implică persoane de interes extern care intră în deyacord cu nativii care au valori personale profunde. Într-o încercare de a uşura comunicarea cu nativii, grupul extern iniţiază un dialog. Provocarea, în ceea ce-i priveşte, este să-i facă pe nativi să realizeze că este logic şi necesar pentru ei să se conformeze noilor norme de trai. Pe deaspura, ei presupun că atingerea acestui scop implică mai întâi şi mai ales să le ofere nativilor noi credinţe despre cum este bine pentru ei să-şi trăiască vieţile. Ei speră că în lumina schimbărilor care se vor produce, nativii vor realiza că cel mai reţional lucru pe care pot să-l facă e să-şi adapteze acţiunile în cel mai potrivit mod.         Problema cu această strategie este că ceilalţi eşuează să respecte valorile personale ale nativilor şi felul în care aceste valori le subliniază modul de a trăi. Potrivit cu analiza pe care am apărat-o, valorile personale nu sunt direct subiect pentru evaluarea raţională. Orice încercare de a critica valorile personale în felul în care ne străduim câteodată să le explicăm altora că valorile lor sunt false sau nejustificate, acesta va fi de obicei înţeleasă subiectiv ca o ofensă. O persoană căreia îi este făcuto o asemenea critică va crede că interlocutorul a trecut de o limită privată pe care nu avea permisiunea să o fi trecut. Aceasta nu înseamnă că valorile nu pot fi influenţate indirect ( ex: arătând unei persoane că valorile sale sunt înrădăcinate în credinţe nejustificate). Ideea e că nedreptatea asupra sensului valorii apare când o valoare personală este concepută greşit ca o credinţă, o întâmplare care se petrece adesea în cazurile de conflict cultural ce implică o "minoritate” şi o "majoritate”.        
Sistemul de valori nu se validează prin voturi ale majorităţii, dar majoritatea este nevoită să ţină seamă de el. Dacă perspectiva asupra valorilor personale este corectă, atunci această distincţie între minte şi lume este incorectă. Mediul extern nu este mai puţin important decît cel intern, pentru că valorile personale nu au o existenţă pur internă. În cazul pe care l-am folosit ca exemplu, nu este corect să spunem că valorile personale ale păstorului sunt independente de comportamentul şi mediul său actual. Felul în care îşi trăieşte viaţa, şi prin aceasta trăieşte într-un mediu este pur şi simplu o parte importantă a identităţii sale. Modalităţile de a trăi şi faptul că îşi doreşte ca mediul său să fie într-un anumit fel arată ceva despre valorile sale personale şi în consecinţă felul în care vrea să fie înţeles ca persoană. Ideea că valorile personale sunt relaţii externe de acest gen sugerează că este greşit să ne gândim la identitatea personală ca fiind independentă de schimbările implicate în contextul social şi cultural.
Identitatea personală este o chintesenţă a valorilor unanim acceptate şi opţiunile insului. Este greşit să comparăm conflictul cultural şi intruziunea formelor de viaţă cu cazurile de credinţe corectate deschis. Subminarea felurilor de a trăi, cum am susţinut, ne afectează identitatea personală. Dacă cineva distruge bazele existenţei unui grup de persoane atunci acel cineva le subminează, pur şi simplu, valorile personale şi o parte din fiinţa lor. Doctrinele totalitare au constituit, în orice loc şi oricând, un atentat la sistemul de valori. Există, de asemenea, o dictatură a majorităţii care cere individului să-i semene şi să se supună.
   

Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate ajuta.Descarcal  !!!
…Descarca Referat»»»: http://carturarul-all.ucoz.com/comunicare/comunicare_interculturala_cap_7.doc
Categorie: Referate Comunicare | Adăugat de: Upsy-Dupsy (27-Ianuarie-12) | Nivel: Facultate
Vizualizări: 733 | Tag-uri: Comunicare Interculturală VII, Percepţia şi înţelegerea culturală, Comunicare Interculturală VII Perce | Nota Referat: 0.0/0
Total comentarii : 0
Name *:
Email:
Code *:
Cauta un referate
Meniu site
Info
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Mini-chat
200
Statistici

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0