Filosofia si simt comun sau ‘Punctul de vedere natural’
Simtul comun sau punctul de vedere natural si experienta obisnuita.
Simtul comun ca un corp de prejudecati.
Prejudecati, opinii si judecati.
Atitudinea lui Kant în problema prejudecatilor.
Filosofia, stiinta pro si versus simtul comun.
Simtul comun în perspectiva filosofiei limbii comune.
Atitudinea radicala a filosofiei fata de simtul comun în ilustrari paradigmatice din istoria filosofiei universale.
Spinoza, Lebnitz, filosofia upanisodica.
Simtul comun sau punctul de vedere natural
Simtul comun, numit si punctul de vedere natural si chiar, bunul simt este o conceptie comprehensiva despre lume, viata si om care asuma idei apartinând traditiei culturale si elemente ale gândirii stiintifice. Putem spune ca exista si o serie de elemente de filosofie ‘usoara’ si populara, în sensul lui Hume, care îsi ia substanta discutiei filosofice din existenta de toate zilele si conversatie, dar pe care nu o prelucreaza în modul specific stiintei, accesibila si fara rigoare, un gen de filosofie care are ca premisa experienta proprie de viata. Expresia ‘atitudinea naturala’ sau ‘punct de vedere natural’ a fost folosita pentru prima data de Edmund Husserl pentru a descrie atitudinea noastra în experienta obitnuita, caracterizata în contrast cu atitudinea reflexiva prezenta în experienta reflexiva a constiintei, atitudine prin excelenta interogativa. Specificul atitudinii naturale consista în naivitate, spontaneitate si dogmatism. În experienta ‘naturala’ omul se priveste doar ca parte a unei lumi infinite extinse în spatiu si timp. Spatiul si timpul alcatuiesc cadrul fundamental, absolut al experientei, care ne da imediat lumea existentei, câmpul gândirii si existentei noastre.
Lumea experientei cuprinde nu numai fapte, ci si valori si bunuri, mai importante fiind natura fizica si societatea umana, amândoua alcatuind ‘baza naturala a experientei si gândirii noastre stiintifice’. Din ‘punct de vedere natural’, lumea existentei naturale este ultra comprehensiva, larg cuprinzatoare, înglobând si lumea data a culturii.
Daca natura constituie domeniul stiintelor naturii, valorile sunt subiectul specific al stiintelor culturii(spiritului) si al filosofiei.
Obiectul cercetarii filosofice, al carei rezultat poate fi o teorie critic întemeiata, reflexiva a întregii existente, o constituie câmpul de investigatie extins. Unii autori nu împartasesc aprecierea ca simtul comun este naiv si inerent inferior. Credintele, opiniile beneficiaza de evidenta conferita de experienta si stiinte. Conceptia ‘naturala’ are la baza experienta perceptuala si la rândul ei este punct de plecare al reflectiei.
Dialectica intertelatiilor simt comun, stiinte si filosofie sunt comentate de M.Farber astfel:
‘Un proces niciodata încheiat de revizuire a conceptiilor simtului comun si experientei naturale rezulta din realizarile stiintelor speciale. Idei care au fost folosite necritic în conceptia naturala despre lume, astfel ca timp, spatiu, materie, infinit, scop, cauza, valoare, etc. devin subiect al analizei din partea unui grup de stiinte si acest proces este continuat de filosofie’. În locul credintelor(opiniilor)(beliefs) acceptate necritic vine idealul unui set de credinte(beliefs) logic justificate. Un pas pregatitor necesar care trebuie sa fie decisiv întreprins este sa plasam toate credintele trecute si conceptiile necritic acceptate sub semnul întrebarii.
Aceasta procedura este adesea foarte dificila pentru a fi instituita totusi, si în fapt este rar realizata, ceea ce face necesar sa-i relevam importanta. În mod ideal poate fi exprimata negativ ca libertate de prejudecati sau credinte nefundate de orice fel; si pozitiv, ca o constructie a unei teorii despre om si cosmos pe baza experientei si cunoasterii stiintifice’.
L.Blaga descrie simtul comun ca fiind un corp de prejudecati dar pe care individul integrat perfect în colectivitate nu le va descoperi niciodata ca atare … ‘Este mai bine sa ne dam seama de aceasta situatie înainte de a vorbi despre ruptura pe care filosoful o efectueaza în omogenitatea simtului comun’. Dupa Blaga, simtul comun se constituie ca un corp de prejudecati. O prejudecata este o unitate de evidente false.
Kant defineste prejudecata ca fiind ‘tendinta ratiunii spre pasivitate si în consecinta spre heteronomie. Tot Kant releva natura prejudecatilor si subliniaza necesitatea combaterii lor din doua motive: în numele adevarului, caci daca ratiunea se comporta pasiv este posibila în demersul ei de eroare si iluzie; în numele libertatii, deoarece daca ratiunea este pasiva subiectul nu gândeste prin el însusi ci priveste legea din exterior. ‘A gândi liber, înseamna a fi autonom’.
Exemple: ‘pamântul ar fi plan’, ‘aerul n-are greutate’, ‘un bat introdus într-un pahar cu apa pare frânt la nivelul apei’.
Omul prin situatia sa în lume are prejudecati, dar trebuie sa lupte pentru a te înfrunta.
Bunul simt(echivalent cu simtul comun) are o conceptie pozitiva în conceptia lui Descartes(‘bunul simt este lucrul cel mai bine împartit întregii lumi’), dar una peiorativa în filosofia lui Hegel: ‘modul de a gândi al unui timp în care sunt continute toate prejudecatile timpului’.
Teoretic prejudecata este un obstacol în cunoastere, fiind o explicatie a lucrurilor fara baza rationala, si deci suspectata.
Unele prejudecati se constituie, ca sistem de prezentari si valori proprii.
Prejudecata se defineste ca fiind mai mult decât o ignoranta sau mai putin decât o judecata.
Spre deosebire de prejudecata, opinia se formeaza plecând de la experienta(personala) si are o elaborare la baza, care consta în comparare si reflexie.
Kant a acordat atentie speciala studiului problemei prejudecatilor, le-a definit sursele si le-a clasificat. Tot el spunea: ‘Judecatile provizorii nu trebuie confundate cu prejudecatile. Prejudecatile sunt judecati provizorii pentru faptul ca sunt acceptate ca principii. Fiecare prejudecata trebuie considerata drept un principiu al judecatilor eronate. Din prejudecati nu decurg prejudecati, ci judecati eronate.
Trebuie sa distingem cunostinta falsa, care decurge prin prejudecata, de sursa ei, de prejudecata însasi’.
Kant considera ca surse principale ale prejudecatilor urmatoarele trei: 1.imitatia(care se propaga din mijloace, ca formule, aforisme, sentinte),2.obisnuinta, 3.înclinatia.
Imitatia este sursa cea mai fertila si prolifica în materie de prejudecati. Se pot distinge prejudecati ale autoritatilor si projudecati din amor propriu si cuprind urmatoarele feluri: prejudecata fata de autoritatea persoanei, prejudecata fata de autoritatea multimii, fata de autoritatea epocilor.
Simtul comun ca entitate are o compozitie eterogena, încât nefiind sistematic, are mai curând caracterul unui amalgam.
Putem afirma ca simtul comun contine un element de corectitudine generat de evidenta relevanta disponibila datorata experientei naturale, darsi elementelor, stiintifice asimilate în plus, se sustine ca exista multe credinte fundamentale despre natura si societate, întemeiate pe experienta obisnuita. Oricum, simtul comun(daca distingem între stiinta fundamentala si stiinta aplicata) ai afla într-un raport activ cu cea din urma, deoarece produsele tehnologice devin lucruri ale lumii experientei.
Filosofia pro si versus simtul comun
Whitehead exprima ideea ca încrederea în evidenta disponibila a simtului comun este ‘demna de crezare’, aceasta evidenta a experientei obtinute reprezentând testul final al absurditatii.
Nu toti filosofii au o atitudine unitara. Blaga vede între simtul comun si filosofie discontinuitate. Parmenide în schimb, datorita metafizicii sale deductiv gnoseologica a simturilor, al experientei senzoriale a fost mult timp omis pe nedrept. Platon însa este întemeiatorul traditiei în filosofie, care a criticat si dispretuit simtul comun.
Hegel are o conceptie definita, dat reprosurile formulate la adresa simtului comun îsi au radacina în modul în care este definit si privit. Astfel, se identifica cu dogmatismul si conservatorismul, exercitând prin natura lui constrângeri si ‘tiranii ale obiceiului’ asupra gândirii creatoare(interzicând mirarea si îndoiala) l-a contra-pus filosofiei.
Simtul comun a întretinut falsa certitudine si obedienta dogmatica, asigurând un confort familiar departe de incertitudinile cunoasterii.
Fr.Nietzsche, în lumina perspectivismului sau, a sustinut ca toate conceptiile, teoriile filosofice sunt false sau fictive, iar ceea ce interpretam ca adevarat este o eroare convenabila, necesara vietii noastre. Aceste teorii filosofice pretind ca ne înfatiseaza un adevar etern si transcendent. Aprecierea aceasta o aplica Nietzsche si simtul comun si viziunea de turma, în legatura cu care face unele consideratii interesante. Viziunea de turma, este o fictiune convenabila, necesara noua, astfel încât supravietuirea noastra depinde de ea. Filosofiile nu sunt nimic mai mult decât interpretari din anumite perspective, nu viziuni complete asupra lucrurilor, absolute si definitive. Nietzsche protesteaza împotriva filosofilor care sustin o asa-zisa ‘preocupare, dezinteresata’ pentru cunoastere si adevar si ca nu se poate scapa de valori specifice, interese, atitudini personale; nu exista ‘lumea reala’ pe care filosofii metafizicieni o postuleaza ca existenta în spatele celei aparente.
G.E. Moore este adevaratul promotor al filozofiei simtului comun. Iata o succinta prezentare a conceptiei sale: ‘Argumentul lui Moore a fost acela ca el era sigur ca ceea ce el a numit viziunea simtului comun asupra lumii, era un lucru adevarat. Aceasta nu l-a angajat sa accepte asupra lumii era un lucru adevarat. Acesta nu l-a angajat sa accepte tot ceea ce omul de pe strada putea sa creada, ci numai adevarul unor afirmatii generale, de bun simt, de tipul: lumea contine un numar de obiecte fizice care îsi pastreaza identitatea de-a lungul unei perioade, mai lungi sau mai scurte, independent de faptul ca ele sunt observate sau studiate sau unele din aceste obiecte fizice sunt sensibile si cele care poseda simturi nclud un numar considerabil de acte de constiinta.
Moore nu a oferit argumente în favoarea valabilitatii teoriilor sale.
Ayer arata ca exista o supozitie despre motivele pe care le avem pentru a sustine aceste credinte de bun simt au o ratiune suficienta. Tot el se întreaba daca ratiunea pe care întemeiem credintele noastre de bun simt este o ratiune suficienta ? întrebarea nu este dezbatuta de adeptul simtului comun, însa cred ca un raspuns bun l-ar oferi apelul la ‘înteles’. ‘A pricepe întelesul acestor asertiuni diverse înseamna a avea criterii de a decide daca aceste criterii sunt satisfacute în orice instanta data. Este o problema ce tine de observatia curenta si nu de analiza filozofica, o praxie care poate fi generalizata si de stiinte, conchide Ayer. Investigatia sensului a devenit treptat ocupatia serioasa a filozofilor. Ramsey a spus ca investigarea sensului ar putea duce la o schimbare a sensului unor termeni esentiali. Exista însa si întelesuri ascunse ale natiunilor. Problema definitiei ridica autentice dificultati. De exemplu timpul la Angustin, durata la Bergson, simultaneitatea la
Ernstein angajeaza analiza sensurilor ca termeni uzuali pentru simtul comun, ceea ce va conduce la conceptele cu statutul teoretic, stiute azi la Wittgenstein, Austin, Ryle, în genere reprezentantii filozofiei analitice, este vorba de filozofii limbajului obisnuit se situeaza pe pozitia care apeleaza la simtul comun în investigatia filozofica, aici apelul la simtul comun devine apelul la limbajul obisnuit care îl încorporeaza organic si semnificant. Categoriile gândirii le gasim în schemele limbajelor, vorbitorilor. Experienta, ‘mediul’ simtului comun este data în limbaj; lumea noastra si limbajul nostru exista una prin celalalt caci cum spune Gadamer ‘lumea nu este lume decât în masura în care se exprima într-un limbaj, iar limba n-are existenta veritabila decât prin lumea care ia nastere’.
Simtul comun corespunde certitudinii sensibile care inaugureaza itinerarul în Fenomendogia spiritului este constiinta naiva care crede ca este suficient sa privesti lumea pentru a cunoaste si care nu se integreaza asupra sa însasi interogatia, critica si cunoasterea ca stiinta sunt mijloacele filozofiei si marcheaza granita între ea si simtul comun si acestea însotite de îndoiala, incertitudini, deceptii, deziluzorii. Când experienta obisnuita îsi descopera limita, negativitatea ei semnifica faptul ca lucrul nu este asa cum îl gândim. Experienta constiintei naturale începe sa se formeze catre reflexie, universalitate, se schimba în urma iluziei neantului, scandalului, ne schimba prima noastra viziune, constrângându-ne sa o rectificam sau sa o abandonam. Experienta constiintei prin deceptie, îndoiala, soc, scandal ajunge la filozofie, când experienta devine depasire si deschidere.
Filosofia este mai radicala cu simtul comun decât este stiinta. În timp ce stiinta nu este de acord cu prejudecatile, numite speciale, precis delimitate, unele mentionate deja.
Daca omul de stiinta ‘se declara explicit sau inplicit de acord cu aproape toate structurile si aspectele constitutive ale simtului comun’, multumindu-se doar cu ‘demolarea’ prejudecatilor speciale, concrete referitoare la animite fenomene, filosofii, duce mult mai radical aceasta tendinta dincolo de ce stiinta face. Atacul filosofiei vizeaza nu prejudecati speciale (la orizont pamântul, ni se pare, se uneste cu cerul, soarele se învârteste în jurul pamântului) pe care le lasa în seama stiintelor ci chiar prejudecatile constitutionale ale simtului comun: Russell vorbeste de tirania obiceiului, refuzul în indoiala absolutizarea unei traditii fara, libertatea generatoare de dogmatismul care fixeaza gândirea în certitudini, moarte.
Hegel critica intelectul perceptiv pentru fixarea la primul adevar, care în desfasurarea fenomenologica a experientei constiintei nu are suficienta constiinta sa-si sesizeze inadecvarea si potentiala depasire, dincolo de certitudinea sensibila.
Filosoful român considera ca acest mod al simtului comun de a vedea multiplicarea lucrarilor, permanenta si prefacerea, mobilitatea se datoreaza înclinarii funciare a simtului comun de a avea încredere absoluta în simturi ca izvor posibil de cunoastere cu acest aspect – încrederea absoluta în simturi ca izvor de cunoastere este momentul sa amintim ca scoala eleata (Parmenide, Zenon) pare sa-si fi propus, ‘sa suspende’ înclinarea funciara a simturilor, subminând ‘creditul pe care simtul comun îl acorda simturilor’. Parmenide exalta virtutiile gândiri logice, plasându-se strict în sfera rationamentului logic, astfel va arata ca existenta este unica, indivizibila, finita, sferica, plina, solida, neschimbatoare si nemiscata. Numai existenta în eterna ei mobilitate si unicitate indivizibila este ceea ce se poate gândi logic, iar non-existenta cpntine o conteradictie, semnul iluzoriului si caducitatii. Imaginatia lui Paramide pe plan abstract poate ascunde erori-identificarea existentei cu ‘plinul si non-existenta cu golul’ de la care pornind vei face deductie despre asa-zisa înfatisarea ‘plina’, ‘finita’, ‘sferica’ a existentei, o imagine total si radical opusa celei zugravite de simtul comun.
Înca un exemplu în care filosofia violenteaza radical simtul comun o da Blaga, care invoca filosofia indiana a Upanisadelor. Simtul comun crede într-o popularitate de "euri”, "eu exist”, "tu existi”, "el exista”, etc. Prin urmare, exista nenumarate "euri”. O asemenea credinta era curenta printre inzii epocii Upanisadelor, care propavaduia doctrina identitatii dintre Brahman "care este Dumnezeu”, si Atman care este "sinele” omului. Totodata filosofia upanisadica, suspendând simturile, si odata cu ele evidenta furnizata coborând în adâncurile sufletesti, sesizeaza pe plan profund al existentei unui singur eu, care este Atman si care este tot una cu Brahman, singurul existent cu adevarat, eul divin în noi, în raport cu care eurile umane, individuale, concrete nu sunt ale lui Atman –Brahman.
Ultimul exemplu, dar cel mai concludent este cel al cauzalitatii, care ne ofera prilejul sa stim pâna unde merge adversitatea filosofiei fata de simtul comun. Este stiut ca simtul comun se conduce frecvent, daca nu mereu, dupa credinta în obiectivitatea conceptului de cauzalitate, încât putem spune ca nu se poate separa de el. "Ocazitionalistii”, au sesizat ca în domeniul relatiilor dintre suflet si corp "cauzalitatea” nu se aplica, ci ceea ce pare a fi cauzalitate naturala este mai curând miracol. Definitia carteziana a "substantei” îi obliga pe acesti gânditori sa ajunga la concluzii care zdruncinau încrederea absoluta în valoarea universala a conceptului de cauzalitate. spInoza va relua problema si va sustine ca în problema raporturilor dintre suflet si corp conceptul de cauzalitate trebuie înlocuit cu conceptele de identitate si paralelism ale modurilor.
Între fenomenele fizice si psihice nu intervine cauzalitatea.
Daca D. Hume va problematiza conceptul de cauzalitate pe temeiul unor analize psihologice si gnoseologice, aratând ca acest concept nu este întemeiat în experienta, Kant îl va justifica transcedental, Leibniz suspenda din functia sa acest concept în chip metafizic. Nu exista filosofie care sa nu deterioreze simtul comun. Simtul comun manifesta însa, fata de asemenea deteriorari o extraordinara putere de restaurare, spunea Blaga.
Simtul comun se întemeiaza pe ideea de obiect, obiectul exista. Filosofia idealista (Fichte, Hegel) proiecteaza în fata eului un non eu, "o limitare, o rezistenta care incita la activitate, la actiune”. Obiectul devine non – eul, ceea ce ataca "suveranitatea obiectului”.
Bibliografie
Ayer Analitical Philosophy, din Congresul Mondial de Filosofie, Dusseldorf, 27 august – 2 septembrie 1978
L. Blaga , Despre constiinta filosofica – Editura Facla, Timisoara, 1968
Hegel G.W.F., Fenomenologia spiritului - Editura Academiei Române, Bucuresti, 1963
Hume D., Cercetare asupra intelectului omenesc – Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987
Kant I.M.M., Critica facultatii de judecare – Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981
Logica generala – Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985
Russell B., History of western Philosophy, London, G. Allen & Unwin Ltd, 1961
Marin Turlea, Introducere în filosofie – Editura Prohumanitas, Bucuresti, 2000
|
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. 