Această concepţie poate fi legată de numele filozofului englez Herbert Spencer care, influenţat de doctrina compatriotului său Charles Darwin, a fost primul care a introdus noţiunea de evoluţie în asociaţionism. li datorăm, de asemenea, o teorie a structurii mentale care face o sinteză între concepţiile asociaţioniste, apărate de empirişti englezi ca Hume, Stuart Mill si apriorismul lui Kant. Pentru Spencer, categoriile a priori descrise de Kant, si graţie cărora experienţa poate fi organizată, sunt înnăscute în raport cu individul, dar învăţate în raport cu specia.
0 consecinţă a acestei concepţii a fost observată de neurologul englez Hughling Jackson: întrucât ontogeneza repetă filogeneza, organizarea cerebrală va urma o schemă verticală complexă: o aceeaşi funcţie va fi reprezentată repetitiv în cadrul sistemului nervos: mai întâi la un nivel «inferior» (măduva spinării şi trunchiul cerebral), apoi la un nivel „mediu" (centrii senzoriali si motori), şi în sfârşit la un nivel «superior» în lobul frontal. Se poate adăuga că aceeaşi schemă de organizare cerebrală în ordine compusă se va regăsi chiar în interiorul cortexului, însoţind dezvoltarea individului în cursul învăţării. Neurologi ca Jackson, Head, von Monakow si Mourgue, apărători ai acestei concepţii, s-au preocupat, în consecinţă, foarte puţin de localizările corticale, considerând că localizarea unui simptom, produs prin lezarea unui sector cerebral limitat, nu poate fi interpretată ca localizare a funcţiei acestuia.
Noţiunea de localizare corticală a devenit mai subtilă în urma lucrărilor lui Vzgotski şi Luris, pe de o parte, şi ale lui Hebb, pe de altă parte. După primii autori. O funcţie psihologică, dezvoltată din copilăria individului, are un corespondent cerebral dinamic şi nu static. Organizarea cerebrala se modifică permanent în funcţie de gradul de dezvoltare atins de o funcţie. Acest lucru poate fi ilustrat printr-un exemplu de învăţare a scrisului, datorat lui Luria: la început, scrisul depinde de memorizarea formelor grafice ale fiecărei litere; aceasta este posibilă datorită unui lanţ de impulsuri motorii izolate, fiecare din ele fiind responsabil de realizarea unui singur element grafic. Cu practica, structura procesului se modifică radical şi lasă loc unei singure «melodii cinetice», care nu necesită nici memorizarea formelor individuale ale fiecărei litere, nici lanţuri izolate de impulsuri nervoase. Odată cu automatizarea sa din ce în ce mai mare, scrisul nu va mai depinde de analiza complexului acustic al cuvântului sau de analiza formei vizuale a literelor individuale; el este realizat ca o melodie cinetcă unică.
În teoria sa a ansamblurilor celulare şi în aprofundările sale ulterioare Hebb expune o concepţie sofisticată a acţionismului neurologic care exprimă remarcabil principiul funcţionării pe nivele. în primele faze ale dezvoltării copilului, în fiecare lob cerebral se formează ansambluri celulare. De exemplu, pentru vederea unui triunghi se vor constitui trei ansambluri celulare de ordinul întâi, corespunzând celor trei laturi şi rezultând din activitatea combinată a aportului senzorial în cortex si a activităţii reverberante în cortex a asociaţiei şi a structurilor conexe. Excitarea sincronă a acestor trei ansambluri celulare va dezvolta treptat un ansamblu celular de ordinul doi, corespunzător percepţiei triunghiului ca un tot si într-o singură orientare. Percepţia unui triunghi în orientări diferite va dezvolta atâtea ansambluri celulare de ordinul doi câte orientări diferite există; când ansamblurile celulare de ordinul doi vor fi activate simultan, va fi posibilă percepţia unui obiect în toate orientările, aceasta dând naştere unor ansambluri celulare de ordinul trei. Ulterior, ansambluri celulare de ordinul n vor fi responsabile de constanţa perceptivă şi de activitatea conceptuală corespunzătoare triunghiului. Se vor forma alte ansambluri celulare superordonate, legând între ele ansamblurile formate în diferiţi lobi. Excitaţiile reciproce între aceste ansambluri se vor face în ceea ce Hebb numeşte «cicluri de fază». Melodia cinetică corespunzătoare scrisului (în exemplul precedent al lui Luria) poate avea corespondentul său neurologic în succesiunea de excitaţii, din ce în ce mai integrate în timp, dintre ansamblurile celulare. Să examinăm acum mai amănunţit principalele teze ale iniţiatorilor concepţiei pe nivele.
Doctrina disoluţiilor a lui Jackson
Fundamentul doctrinei jacksoniene şi opoziţia sa faţă de concepţia de centre de imagini derivă din constatarea clinică a faptului că o funcţie psihologică nu se pierde niciodată complet în urma unei leziuni cerebrale.
Este principiul lui Baillarger, după numele neurologului francez care 1-a enunţat: dacă anumite utilizări ale limbajului se pierd, altele rămân posibile. Cuvinte imposibil de pronunţat în anu-mite situaţii vor fi utilizate în altele, amintiri imposibil de evocat timp de lungi perioade revin brusc; pacienţi care, la examenul clinic, sunt incapabili să descrie utilizarea unui cuţit, îl pot utiliza fără probleme la masă. Pe scurt, constatarea acestor fenomene, greu conciliabile cu doctrina centrelor de imagini, stă la baza doctrinei jacksoniene a disoluţiilor.
Ideea centrală a acestei doctrine este că funcţiile nervoase se dezvoltă progresiv si ierarhic, după acelaşi principiu, atât la embrion de la formarea tubului neural, cât şi, după naştere, m organizarea funcţiilor psihologice superioare: de fiecare dată când o nouă structură nervoasă ajunge la maturitate, ea nu numai că face posibile funcţiile care îi sunt proprii, ci ia sub control structurile nervoase dezvoltate anterior. Astfel, dacă un proces patologic atinge sistemul nervos, vor apărea două consecinţe: un fenomen negativ de distrugere, din cauza pierderii funcţiei care era posibilă graţie structurii nervoase dispărute, si un fenomen pozitiv de eliberare, deoarece funcţiile inferioare vor fi eliberate de controlul exercitat asupra lor de structurile lezate.
Constituirea funcţiilor nervoase se va efectua după schema triplă care urmează: evoluţia spre trecerea dinspre mai puţin organizat spre organizat, adică din centrele inferioare integrate primele şi puţin susceptibile de schimbare, în centrele superioare cu integrare mai tardivă si care rămân în curs de organizare permanentă toată viaţa; u) evoluţia este trecerea de la simplu la complex, adică de la centrele inferioare la centrele superioare. Centrele cele mai complexe sunt şi cele mai puţin organizate, cele mai plastice. Acest lucru este uşor de înţeles: într-o reţea nervoasă cu o mare bogăţie sinaptică, posibilităţile de traseu ale unui impuls nervos vor fi considerabile, iar incertitudinea asupra direcţiei de urmat, foarte mare; cu cât organizarea sinaptică a unei reţele va fi mai puţin bogată, cu atât traiectele unui impuls vor fi mai previzibile; iii) evoluţia este trecerea de la automat la voluntar.
Pentru Jackson, acţiunea cea mai voluntară (sinonim cu «cea mai propoziţională» şi «cea mai simbolică») nu poate fi realizată fără a fi pregătită de procese mai automate (sau mai puţin voluntare, mai puţin simbolice, mai puţin propoziţionale): este contrapartida organizării centrelor nervoase. De fapt, centrele inferioare pot funcţiona relativ autonom; dimpotrivă, centrele superioare nu se mobilizează decât în urma excitării centrelor subordonate, în ordinea subordonării lor. Anumite experienţe de acte ratate si substituţie de cuvinte pot ilustra acest principiu pe plan psihologic.
Concepţia jacksoniană, a evoluţiei sistemu-lui nervos prin integrări succesive după schema triplă descrisă mai sus, poate fi ilustrată şi la nivel psihologic prin fazele dezvoltării limbajului după Ombredane7. După acest autor există utilizări multiple ale limbajului care se situează la nivele diferite ale evoluţiei sale: utilizarea afectivă; utilizarea ludică; utilizarea practică; utilizarea reprezentativă; utilizarea dialectică. După Ombredane, aceste utilizări apar în momente succesive ale evoluţiei:
i) limbajul cel mai primitiv, care se manifestă primul la copil, este utilizarea afectivă. Ea se naşte din exprimarea emoţiilor şi se regăseşte la adult în grade variabile, în funcţie de situaţii. Corespunde exprimării durerii, bucuriei, fricii, furiei; se manifestă prin utilizarea de interjecţii, exclamaţii, înjurături;
ii) utilizarea ludică, apărută destul de devreme la copil, se manifestă mai ales prin lălăieli, care se caracterizează prin repetarea ritmată de foneme, cuvinte, fraze, în afara oricăror griji pentru sens;
iii) utilizarea practica este limbajul care are ca funcţie de a facilita o acţiune în curs si implică un context presupus ca fiind cunoscut de toţi. De exemplu: «Împinge! Trage! Lasă! Uşa! Gazul!» etc., în loc de: «Uşa e închisă: deschide-o!», «Nu uita să plăteşti gazul!» etc.;
iv) utilizarea reprezentativa constituie o etapă importantă a dezvoltării limbajului şi corespunde unor situaţii în care trebuie ca ceea ce este absent să fie făcut prezent în imaginaţie, ca în nararea unor evenimente trecute sau fictive, care trebuie coerent organizate şi apoi exprimate în fraze, respectând ordinea semnificaţiilor si sintaxa;
v) utilizarea dialectică reprezintă situaţia cea mai elaborată. Este prezentă în raţionamentul logic şi matematic. Pentru Ombredane, deci, structurile lingvistice diferă după cum subiectul exprimă stări afective, joacă, acţionează, povesteşte sau calculează.
În limbajul curent, toate aceste utilizări se întrepătrund strâns, dar nivelele reprezentativ si dialectic constituie formele cele mai complexe, mai propoziţionale sau simbolice.
Ce se întâmplă acum în urma unei leziuni cerebrale în aria limbajului? După doctrina jacksoniană, bolile sistemului nervos trebui-e considerate inversiuni ale evoluţiei, adică di soluţii. Acestea afectează mai întâi ceea ce este mai fragil, adică mai puţin organizat, mai complex, mai puţin automat, si apoi ceea ce este mai rezistent, adică mai organizat, mai puţin complex, mai automat.
Ca oricare alt sindrom de disoluţie nervoasă, tulburarea de limbaj va avea simultan un aspect negativ si un aspect pozitiv. Aspectul negativ al tulburării este re-prezentat de pierderea utilizării celei mai voluntare, adică de pierderea limbajului intelectual sau propoziţional (utilizările reprezentativă si dialectică ale lui Ombredane). Aspectul pozitiv corespunde eliberării limbajului mai automat (utilizare afectivă sau ludică).
Analiza aspectului pozitiv al tulburării este pentru Jackson la fel de importantă ca si cea a aspectului negativ, pentru că datorită ei va putea fi cunoscut gradul de profunzime a disoluţiei.
Pierderea limbajului propoziţional se explică: a vorbi, nu înseamnă numai a se servi de cuvinte, ci si a se servi de cuvinte într-o propoziţie. Un cuvânt izolat nu are sens determinat: sensul său decurge din relaţiile sale cu alte cuvinte. Leziunea cerebrală va fi urmată de diminuarea sau pierderea utilizării reprezentative a limbajului. Aceasta explică limbajul rezidual: acelaşi cuvânt poate fi utilizat sau nu în funcţie de utilizarea cerută. Astfel, o pacientă, incapabilă de a spune «nu» la comandă, strigă, după mai multe tentative infructuoase: "Doctore, nu pot să spun nu!». Un cuvânt poate fi el singur propoziţional dacă subînţelege relaţii cu alte cuvinte neexprimate; astfel, răspunsul unui afazic care îi spune «garaj» fiului său care caută o unealtă, are valoare propoziţională. Invers, fraze întregi pot fi utilizate fără propoziţionalitate, ca fraza unui orator comunist: «Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt ateu». Anumite formule de politeţe automate fac parte din aceeaşi categorie.
Un alt exemplu va ilustra acest punct de vedere: în timpul şederii la spital, este posibil ca un pacient cu tulburări mentale să confunde infirmiera cu propria soţie sau să creadă că este acasă şi nu la spital. După doctrina jacksoniană, acest sindrom se explică prin eliberarea automatismelor pacientului; acesta este capabil încă să reacţioneze la categoriile generale de «femeie» si «casă». Nemaiputând să se adapteze propoziţional la situaţiile noi («infirmiera» şi «spital»), el le va interpreta după răspunsurile cele mai automatizate de sistemul său nervos: femeia lui, casa lui.
Acest dublu aspect al disoluţiei este un fenomen cu totul general şi nu limitat la limbaj. Astfel, este frecvent că un apraxic, incapabil de a utiliza un cuţit la comandă, se foloseşte de el fără probleme la masă; sau ca un agnozic vizual, incapabil să descrie o ceaşcă, să ia una pentru a bea.
0 altă faţetă importantă a doctrinei jacksoniene este dispunerea centrilor nervoşi în ordine compusă; această compunere reflectă, în organizarea nervoasă a unui individ, diferitele etape ale filogenezei. 0 funcţie dată are reprezentări multiple m sistemul nervos: dacă o funcţie dată este reprezentată la nivelul inferior a, ea va fi din nou reprezentată nivelul superior b ca fiind ba1; ba1 va fi la rândul său reprezentată la nivelul superior c sub forma cb2a3; în d vom avea dc2b3a4 şi aşa mai departe.
Această organizare a centrilor nervoşi în ordine compusă explică prezenţa aspectului negativ şi a aspectului pozitiv în tabloul clinic. Exemplul reprezentării mişcării în sistemul nervos va ilustra această idee.
Coamele anterioare ale măduvei spinării constituie centrul nervos inferior pentru re-prezentarea mişcărilor unei părţi limitate a corpului (nivelul a). Dar mişcările acestei părţi a corpului pot fi produse si prin stimularea unui centru superior, ca trunchiul cerebral (nivelul b), care va reprezenta un nu-măr mai mare de mişcări, înglobându-le pe cele ale nivelului n. 0 reprezentare de al treilea nivel se va regăsi în regiunile motorii ale fiecărei emisfere (c), de al patrulea nivel în regiunile premotorii (d), si de al cincilea nivel în regiunea prefrontală (e). De această ultimă regiune depind iniţierea si organizarea mişcărilor.
În concepţia pe nivele, tulburările de limbaj nu sunt rezultatul pierderii imaginilor articulatorii sau auditive ale cuvintelor. După Jackson, tulburările de limbaj se datorează unei incapacităţi de a propoziţiona, adică de a şti să plaseze cuvinte într-o propoziţie. Dar ce semnifică propoziţionarea? A fi capabil de a propoziţiona la nivelul limbajului vorbit, înseamnă a putea prevedea ce se va spune pe mai multe planuri: planul discursului, cu capacitatea de a alege ordinea ideilor şi a paragrafelor, relaţiile de subordonare a unor fraze în raport cu altele; planul alegerii cuvintelor si a ordinii lor într-o frază, după regulile sintaxei; planul alegerii fonemelor, în realiza-rea cuvintelor.
Importanţa anticipărilor, ca prealabile alegerii cuvintelor într-o frază, a fost remarcabil ilustrată de Lashley în exemplul următor:
«the millwright on my right thinks is right that some conventionnl rite should symbolize the right of every man to write as he pleases». Cuvântul «right» este în această frază substantiv, adjectiv, adverb si verb; are patru ortografii si cel puţin 10 semnificaţii. în fraza de mai sus, ordinea cuvintelor este determinată de semnificaţia lor, care depinde ea însăşi de relaţii mai largi. Cuvântul «right» nu îşi poate lua locul decât atunci când una din numeroasele sale semnificaţii devine dominantă. Un alt exemplu de anticipare semnificativă în fraze este cel al poligloţilor, care pot exprima acelaşi gând în două limbi diferite, utilizând totuşi cuvintele în ordini cu totul neasemănătoare.
Ce se întâmplă cu scrisul si cititul? Pentru Jackson, incapacitatea sau dificultatea de a citi a unui afazic nu se datorează lezării unui centru responsabil de imaginile vizuale ale cuvintelor; dimpotrivă, ea provine dintr-o inaptitudine de a propoziţiona la un nivel mai complex, pentru că a citi înseamnă a utiliza simboluri care nu au sens decât în raport cu cuvintele, ele însele simboluri ale limbajului vorbit. Scrisul nu ar depinde nici el nici de un anumit centru, nici, după Wemicke, de incapacitatea pacientului de a-şi dicta un text. Scrisul cere maximum de propoziţionalitate, pentru că necesită alegerea si organizarea simbolurilor limbajului vorbit si scris, pentru realizarea sa manuală.
In final, Jackson consideră că a înţelege limbajul reprezintă un nivel de propoziţionalitate mai mic decât de a-1 vorbi.
Localizarea cronogenă sau structura temporală a funcţiilor cerebrale şi psihologice
Există două tipuri de localizare după von Monakow si Mourgue: localizarea sincronă şi localizarea cronogenă.
Localizarea sincronă indică o proprietate mai mult mecanică a ţesuturilor nervoase, prezentă mai ales în fazele iniţiale ale dezvoltării, si care poate fi evidenţiată în anumite situaţii de laborator. De exemplu, stimularea electrică a circumvoluţiunii frontale ascendente produce întotdeauna mişcări, fie de flexie, fie de extensie; dar aceste mişcări nu sunt decât elemente de organizare mai generală a acţiunii, care prezintă localizare cronogenă. De asemenea, mişcările necoordonate si fragmentare ale copilului după naştere fac şi ele parte din localizarea sincrona, dar nu sunt decât etape în formarea mişcărilor mai complexe care vor apărea mai târziu şi care vor deveni localizare cronogenă.
După von Monakow si Mourgue, învăţarea mersului în poziţie bipedă ilustrează bine principiul acestor două moduri de localizare. La naştere, mişcările copilului sunt fragmentate si fără legătură între ele; învăţarea mersului cuprinde următoarele etape:
i) flexii ale gâtu-lui în leagăn;
ii) mişcări care îi permit să-si întoarcă tot corpul de la stânga la dreapta, mişcări fără obiect şi fără direcţie definită, incomplete, si care reprezintă încercări izolate;
iii) copilul îşi tensionează membrele inferioare, împingând în leagăn;
iv) într-un stadiu mai avansat, copilul se poate aşeza în leagăn, este începutul cuceririi spaţiului;
v) copilul ridicat în picioare nu se poate ţine singur; în acest stadiu, pot fi observate mişcări necoordonate ale întregului corp;
vi) poate în sfârşit să se menţină în picioare, dar, ca si în stadiile anterioare, nu este vorba decât de acorduri temporare, fără legătură unele cu altele;
vii) copilul avansează, dar echilibrul său fiind instabil, trebuie încă susţinut; este vorba de o veritabilă necoordonare statică si dinamică;
viii) mersul este posibil, dar numai în linie dreaptă si cu paşi repezi.
Până în stadiul al optulea, componentele locomoţiei nu lucrează încă în comun, si nici succesiv. Chiar când copilul merge singur, i se întâmplă deseori să cadă, pentru că integrarea componentelor, care constituie situaţia de la adult, nu este încă realizată. Abia mai târziu vom asista la adaptarea corectă a mersului la accidentele terenului, la alegerea direcţiei, a scopului şi a modalităţilor de avansare. Este vorba de «melodia cinetică» sau de localizarea cronogenă a mersului, adică rezultanta unei suite de nenumărate acte individuale, învăţate succesiv. «Melodia cinetică» executată la un moment dat (mersul, îmbrăcatul, cântatul la pian etc.) nu este nimic altceva decât rezultanta unor acte extrem de complexe, care s-au derulat de un mare număr de ori în combinaţii diferite, si a căror mobilizare succesivă, când aprindem o ţigară sau când scriem, se face în afara conştiinţei.
Pentru ca «melodia cinetică să se poată desfăşura normal, este indispensabil ca fiecare proces elementar sa fie suscitat la momentul potrivit şi apoi să înceteze, pentru a permite intervenţia normală a altor procese. 0 întârziere, o anticipare sau o perseverare în declanşarea unui proces elementar va perturba profund ansamblul acţiunii sau al funcţionării psihologice. Acest lucru survine în urma unei leziuni cerebrale.
Cum toate funcţiile psihologice se desfăşoară în timp, leziunea cerebrală va antrena o tulburare în succesiunea elementelor lor. Pro-gresia diaschisis-ului, prin modificarea organizării sinaptice, ar putea provoca o creştere a pragului de excitabilitate neuronală, a întârzierii sau devansării în sosirea impulsurilor nervoase. Aceste modificări pot sta la originea dezintegrării unui proces psihologic global, ca apraxia, afazia sau agnozia; procesele elementare care au făcut parte dintr-o anumită melodie cinetica s-ar emancipa faţă de controlul cortical si s-ar impune anarhic, în funcţie de ponderea experienţei trecute. Controlul ierarhic fiind pierdut sau diminuat, incoerenţa va lua locul subordonării.
Pe scurt, pentru von Monakow şi Mourgue, leziunea cerebrală nu va distruge imaginile înmagazinate în creier, ci se va opune desfăşurării unuii proces psihologic. Localizarea cronogenă îi face pe aceşti autori să nege existenţa autonomă a reprezentărilor vizuale. Imaginea unui obiect sau a unei persoane este mai mult decât: reprezentarea sa vizuală: este şi o melodie cinetică ce rezultă din influenţe reciproce, derulate în timp, între evenimente de origine cognitiva, vizuală, auditivă, olfactivă, tactilă şi kinestezică etc. După părerea noastră, se poate regăsi o concepţie. actuală a localizării cronogene în teoria ansamblurilor celulare a lui Hebb.
Noţiunile sale de ansambluri celulare, de secvenţe de fază si de cicluri de faze exprimă într-o altă manieră succesiunea temporala a unor evenimente psihologice numite cronogene. Noţiunea de instinct, capitală în concepţia lui von Monakow si Mourgue, este similară, în sens restrâns, noţiunii de motivaţie si de vigilenţă.
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. 