Legendele Luceafarului
Geniul lui Eminescu este vazut ca inaltandu-se in
lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atentia iubitorilor
de arta frumoasa. Rasuntetul se explica prin faptul ca poezia este o
alegorie a nefericirii pamantesti a poetului si aceasta a fost scrisa cu
putin inainte ca poetul sa intre in prima faza a bolii sale mintale.
G.Calinescu considera ca Luceafarul nu avea asa un mare
rasunet fara opera completa a lui Eminescu.
El considera Luceafarul varful operei eminesciene spre care
ne urcam citind creatiile mai mici.
Din toate acestea se desprinde o idee centrala
confirmata de toti criticii prin care este considerata ca intreaga
creatie eminesciana contine motivul luceafarului.
Poezia Luceafarul s-a nascut in noaptea unei
mari dureri din dragostea lui Eminescu pentru Viorica Micle. Acest lucru
a fost confirmat de Eminescu lui Maiorescu care la randul lui a
transmis aceasta inforamtie lui I. Al. Bratescu-Voinesti.
Ideia geniului nemuritor este veche in gandirea
poetului. Pe masura ce el intra tot mai mult in conflict cu oamenii
vremii el teoretizeaza distantarea geniului de societate.
Hyperion, demonic
Eminescu
n-a staruit asupra dramei umane din Frumoasa fara corp pentru
ca solutia a dat-o in Legendele Luceafarului: zmeul care
simbolizeaza pamantescul se resemneaza in lumea nemuritoare.
In spiritul romantismului german, Eminescu, va interpreta basmul Fata in gradina de aur astfel ca Hyperion devine simbol al demonicului, al geniului ispitit de chemarea iubirii pamantesti.
In studiul lui I. Jura Mitul in poezia lui Eminescu
se demonstreaza ca Eminescu gandea mitic si nu filosofic prin faptul ca
zmeul din poveste nu poate sa fie un "zburator”, ci ca este vorba
despre un mit antic: cel al rapirii unui pamantean de catre zeul
infernului.
Eminescu vedea geniul ca si romanticii germani.
Geniul era o fiinta capabila sa treaca de limitele lumesti si sa-si
creeze o lume a lor.
Un cercetator al titanismului V. Cerny observa ca
titanii moderni s-au revoltat contra cerului ca si cei antici dar ca nu
au vrut sa ia locul zeilor ci doar sa fie oameni cu libertate deplina.
Titanii se considera inspirati, ca si poetii in antichitate, erau
mandrii de suferintele lor, aveau aratarea razvratitului, demonica,
infernala, pentru ca ei in lupta contra dumnezeirii erau gata sa renunte
la ce oamenii considera ca au cel mai de pret: sufletul.
Eminescu a procedat ca un titan inca de la
prelucrarea motivelor din folclorul romanesc facand din Saramis un titan
revoltat impotriva divinitatii si facand din zmeul din poveste, simbol
al raului, un simbol al geniului creator.
Pentru Eminescu demonul, ca voce interioara omului,
va actiona ca titan in mersul societatii aratandu-si geniul prin
nazuinta spre o frumusete superioara.
Dubla infatisare a lui Hyperion: inger-demon ne duce
la o contradictie a firii lui care este o parte creatoare si alta
distrugatoare ca si demonicul lui Goethe.
Drama Luceafarului incepe din momentul in care el nu poate renunta la nemurire datorita iubirii.
Luceafarul nemuritor
Convingerea pesimismului lui Eminescu a fost prima oara teoretizata de critica lui Maiorescu.
Intelesul alegoric dat de Eminescu legendei
Luceafarul este acela al asemanarii soartei zmeului din poveste cu
soarta geniului. Astfel este perceput in zilele noastre cand inca auzim
chemarea Luceafarului nemuritor.
BIBLIOGRAFIE
M.Eminescu I.Creanga Studii, Timisoara, Editura Universitatea din Timisoara, 1965
Eminescu, Mihai, Poezii, Bucuresti, Editura Pentru Literatura, 1965