Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu - drama constiintei sale
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi
Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu
Stefan Gheorgidiu face parte din familia personajelor lui Camil, fiind si el un intelectual orgolios, interiorizat, un spirit lucid si absolutizant. Stefan Gheorgidiu aplica absolutul iuburii, cunoasterii oamenilor din jurul sau. Acestia nu corespund exigenþelor sale si rezulta drame ale incompabilitaþii între: el Si Ela, el Si societatea mondena, el si realitatea tragica a frontului.
Traind o profunda drama a cunoasterii, Gheorgidiu descopera caracterul relativ al sentimentelor umane. El aspirase la o simbioza sentimentala, vazând în iubire un sentiment unic, irepetabil: Simþeam ca femeia aceasta era a mea în exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi si vrem sa pierim la fel amândoi.
Spirit lucid, inflexibil, personajul traieste profund drama incertitudinii (nesiguranþa) (îl chinuie mai mult ca nu stie adevarul), a geloziei chinuitoare. Neputincios asista la tranformarea femeii iubite: dintr-o tânara sensibila, atragatoare, într-o femeie avida de ban, de lux si de distracþii: Vedeam cum femeia mea se înstraina de zii si zii în toate preocuparile si admiraþiile ei, de mine. Suflet hipersensibil, Gheorgidiu sufera din cauza schimbarii Elei, oscilând dramatic între speranta, tandreþe, dispreþ, chiar ura. Încearca sa se comporte la fel, chinuind-o pe Ela cu banuierile si reprosurile lui. Încearca si razbunari penibile ca de exemplu: o inlocuieºte pe Ela cu alta femeie. În sfârsit crede într-o ultima iluzie: chemat de Ela el traieºte frenezia viitoarei întâlniri la care descopera profund dezamagit ca sotia l-a chemat pentru a-si asigura viitorul printr-o donaþie.
Dupa discuþiile cu colonelul la întoarcerea la front, Gheorgidiu traieste deziluzia toatala. Experienþa dramatica a frontului, îi aduce adevarata vindecare sufleteasca. Suferinta personajului provine din faptul ca el este un inadaptat pe plan social si sentimental, din faptul ca se raporteaza mereu la o ierarhie spirituala si nu una sociala, bazata pe avere si bani, ca ceilaþi din jurul sau. Alaturi de drama intima, Gheorgidiu mai sufera si drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori. Exigenþele personajului sunt absolute, pentru ca în fond viaþa este alcatuita dintr-o suma de mici compromisuri, care îi fac acceptabila. În fond personajul trece prin doua procese opuse: unul de mistificare, mai exact de automistificare si unul de demistificare.
Din roman aflam numai varianta lui Gheoghidiu care este subiectiva. Elei nu i se ofera aceasta posibilitate. Si în acest roman exista tehnica perspectivista, deºîi în mai mica masura decât în Patul lui Procust.
Astfel toate framântarile lui Gheoghidiu pot fi puse pe seama inclinaþiei sale recunoscute spre exagerare. În ai doilea rând personajul este contradictoriu: pe de o parte îi cere femeii iubite inteligenþa, pe de alta parte îl deranjeaza orice manifestare de independenþa sau de maturitate, care devin incomode pentru orgoliul barbatului.
Ignoranþa fermecatoare a femeii place barbatului: Asa o doream razbratind fermecator, lacoma pachetele de la bacamie. Barbatul isi etaleaza superioritatea în lecþia de filozofie. Idealul lui Gheoghidiu este egoist si acapator. Când Ela intervine într-o discuþie de familie Gheoghidiu observa: …cu un fel fe maturitate care ma jignea oarecum. Intelctualul obsedat de lumea ideilor pretinde femeii o pasivitate de obiect de lux: As fi vrut-o mereu femenina, deasupra discuþiilor aceea vulgare, plapânda si având nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atât de energic, interesata. Ela din aceasta perspectiva ar trebuii sa dovedeasca supunere, dociditate continuând sa fie un spectacol minunat.
Feminitatea ar însemna în aceasta varianta o poarta amorfa în mâinile barbatului. Din momentul în care se declanseaza criza sufleteasca, pagânea se încarca de note negative privind transformarea fizica a femeii si lipsita de intelectualitate.
În razboi Gheoghidiu participa la o experienþa colectiva din dorinþa de a nu se simþii inferior generaþii sale: N-asi vrea sa exista pe lume o experienþa definitiva de la care sa lipsesc. În razboi Gheoghidiu isi reconstituie atitudinea faþa de lume, faþa de Ela, faþa de sine insusi.
Drama sa individuala i se pare minora comarativa cu drama colectiva. Pe front el descopera sentimentul solidalitaþii umane în suferinþa. Astfel referindu-se la prietenia cu Orsican, Gheoghidiu noteaza între noi e o prietenie definitiva, ca viaþa ºi ca moartea. Revenind de pe front, Gheoghidiu îl viziteaza la spital pe fostul sau camarad de lupta Nicolae Zamfir. Despartirea de Ela nu mai produce nici o suferinþa: în ambele experienþe (iubire si razboi) personajul traieºte niste revelaþii dureroase, descoperind contrastul dintre imaginile preexistente (teoretice) si propriile imagini rezultata din experienþa directa. Drama razboiului nu e numai ameninþarea continua a morþii, macelul si foamea, cât aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului sau care cunoaºte altfel ceea ce cunoaste într-un anumit fel.
La capatul acestor experienþe, al unor dureroase clarificari interioare, Stefan Gheoghidiu nu este un învins, pentru ca revansa sa este în spirit.
El adepasit niste experienþe care l-au marcat profund, dar isi pastreaza disponibilitatea pentru noi experineþe. Drama sentimentala nu se rezolva în drama colectiva, ci se anuleaza.
Prezentarea razboiului
Partea a doua a romanului este un jurnal de front, scris din perspectiva participantului direct la prima conflagraþie mondiala. Ca si în cazul iubirii si acum se confrunta doua imagini total diferite despre aceeasi realitate: prima cuprinzând ceea ce personajul cunostea înainte de la alþii, când spera chiar într-o afirmare de sine, acoperita de glorie, de eroism; imaginea a doua rezulta din cunoasterea proprie, directa, personala prin care razboiul i se dezvaluie ca un fenomen tragic, absurd, iraþional, care aniliheaza personalitatea umana. Înca de la începutul romanului Gheoghidiu reþine mistificarea adevarului de catre oficialitati, de catre gazete, si politicieni.
Ajuns pe front el descopera o realitate tragica, total opusa limbajului bombastic, demagogic din presa si din parlament.
Astfel fortificaþiile de care s-a facut de atâtea caz sunt ca si inexistente. Ordinele se contrazic; unii superiori dovedesc o nepricepere tactica incredibila.
Lupta în sine nu are nimic eroic.
Referindu-se la prezentarea razboiului, Gheoghidiu se detaºeaza atât de idealizarea luptelor, cât ºi de exagerarea grozaviilor razboiului care falsifica adevarul: Cartile care exagereaza masacrele sunt tot atât de duºman ale adevarului, cât ºi cele care idealizeaza luptele. Discuþia din tren cu Predescu dezvaluie mistificarea adevarului ºi lipsa de responsibilitate a oamenilor politici, care susþineau ca armata romana este capabila sa caºtige razboiul fara tunuri, fara mitariere, fara cartuºe numai prin moral. Contribuþia lui Camil în proza de razboi este remarcabila prin imaginea nefalsificata a razboiului lipsita de eroismul de parada, de orice exaltare nepotrivita.
Gheoghidiu este preocupat nu atât de prezentarea luptelor, cât mai ales de surprinderea realitatii interioare, a starii sufletesti, a participanþilor razboiului. Semnificative sunt în acest sens paginile care noteaza starea sufleteasca a lui Gheoghidiu înainte de a intra în lupta: este un moment al întrebarilor chinuitoare, al incertitudinii. Proximitatea morþii esentializeaza gândurile personajului: el nu mai are timp sa se gadeasca la framântarile sale intime, pentru esenþial devine instinctul de supravieþuire. El nu are timp nici pentru speculaþii filozofice; este preocupat exclusiv de problema fundamentala a vieþii si a morþii.
Camil Petrescu surprinde depersonalizare individului (pierderea individualizarii) anonimarea lui în masa combardanþilor confruntaþi cu mizeria, caosul, spaima de moarte. În aceste condiþii personajul descopera valoarea prieteniei, a solidaritatii în suferinþa cu ceilalþi.
Înstrainarea de familie, de femeia iubita sunt inlociute în partea doua printr-o adevarata terapie a întelegerii ºi apropierii umane: Asi devasta un muzeu, asi jefui o biserica, pentru cei pe care-i vad cu ochii lor frumosi si credinciosi de caini osânditi lânga mine.;…caci oamenii acestia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine si orice gest a lor ma induioºeaza ca gestrurile unui copil drag.– Suntem morþi de foame si de sete. – Vreau sa provoc admiraþia sfioasa a camarazilor, singurii care exista acum real pentru mine, caci tot restul lumii e numai teoretic.
Cel mai semnificativ capitol pentru prezentarea razboiului este Neacoperit pamântul lui Dumnezeu. Capitolul cuprinde trei momente esenþiale: discuþia dintre ofiþerii înaintea luptei; al doilea moment prezinta retragerea armatei din faþa inamicului, si este realizat vizual si auditiv; al treilea moment surprinde imaginea unui om care merge înca dupa ce i s-a retezat capul.
Camil Petrescu reuseste sa foloseasca un limbaj plastic, pentru a fixa ecoul interior puternic al fenomenului exterior: Ne prabusim… Nervii plesnesc, pamântul si cercul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat…deasupra ta întâia explozie iþi sparge urechile, te nauceºte, a doua te acopera de pamânt… animalic oamenii se ºtrangunii lânga alþii…nu mai e nimic omenesc în noi…
Gheoghidiu este preocupat de ecoul interior pe planul constienþei. El îmbina notaþia rapida de jurnal cu introspecþia, dar de data aceasta ea este mult mai redusa decât în prima parte. Din aceste pagâne se desprinde idea ca razboiul este drama personalitatii. În acest sens paginile redau tramatismul moaral al soldatului, pe care nu-l ajuta nici lozincile din presa, nici discursurile parlamentarilor: La orice atac nu se pornea cu discursuri, soldaþii nu chinuiau de bucurie când primeau ordin de lupta. si pe front Gheoghidiu ramâne intelectualul lucid si sensibil, strain de demagogia patriotarda a politicienilor. El nu ramâne un simplu observator, ci traieste intens o experienþa asumata (acceptata) si consumata total. si în aceasta parte conºtiinþa personajului este interogativa. Daca în prima parte întrebarile obsedante vizau aflarea adevarului, daca Ela înseala sau nu, în partea a doua întrebarile se refera la razboi ca experienþa adevarata, la absurditatea suferinþei si a morþii la posibilitatea supravieþuirii. Descrierea luptei propriu zise se realizeaza printr-o aglomerare de verbe, prin imagini vizuale, prin folosirea timpului prezent si a persoanei întâi: nervii plesnesc, sufletele rupte, coborâm speriaþi, impraºtiaþii, nu îndraznim sa dezlipim obrazul de pamânt, ne aruncam jos.
Introspecþia: nu pot gândii nimic; creierul parca mi s-a zemuit (strors), nervii de atâta încordare s-au rupt ca niste sfori putrede; numai îmi dau seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamânt, sau de funingime…
Romancierul trece de la persoana întâi plural, al colectivitatii, notaþia interioara, la persoana întâi singular. Sentimentul dominat este cel de groaza. Oamenii evoluieaza de la depersonalizare pâna la animalitate.
Imaginea este apocaliptica. Sentimentele sunt de groaza, de lasitate sau de solidalitate. Frazele sunt alcatuite din propoziþii scurte, principale. Imagini auditive: trasnete de obuze prabusesc; exploziile se succed; suierand groaznice ca ceva sarpe de fier; exploziile ca prabusiri de locomotive îmi înfig cu lovituri de baros cuie în timane si cuþite în maduva spinarii; o explozie de obuze e ca o ciocnire de trenuri.
Drama lui Gheoghidiu se consuma pe fundalul unui societati mediocre, animata de scopuri meschine (necinstite). Romancierul realizeaza imaginea de ansablu unei societati dominate de instinctul de parvenire. În prezentarea acestui societati romancierul face concesii metodelor clasice, tradiþionale: întâlnim adevarate personaje caracter – batrânul avar Tache, afaceristul si politicianul Nae Gheoghidiu, milionarul analfabet Vaisile Lumanaru, mondenul Grigoriade.
Nae este tipul afaceristului în stare de orice, pentru a-si marii veniturile. Lipsit de orice moral vinde arama nemþilor, cu care þara va intra în razboi. Abil politician este în relaþii bune si cu guvernul si cu opoziþie. stie sa faca avare, sa faca bani, manifestând un dispreþ profund pentru cultura: Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant, ala al dumitale, si cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânza. Eu sunt mai destept de ei când e vorba de parale.
|
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. 