Comentariu GLOSSA
Glosa scris cu dublu -s- in italiana, germana, latina dar cu unul in
franceza a insemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur
cuvint pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt
cuvint. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de
sonet si rondel este cea mai pretentioasa dintre ele.
Din punct de vedere
compozitional "Glossa” se compune dintr-un numar de strofe egal cu
numarul versurilor din prima strofa in care se pune problematica
poeziei, si ultima strofa care este o strofa concluzie si in care sint
reluate versurile primei strofe in ordine inversa. Incepind cu strofa a
II-a fiecare strofa comenteaza cite un vers din prima strofa care este
reluat ca vers final al strofei ca o concluzie.
Este o poezie cu
caracter filosofic, o poezie gnomica exprimind adevaruri ale
cunoasterii, ale moralului intr-o forma poetica concentrata,
sententioasa.
Este publicat pentru
prima data in 1883 ingrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata in
1882 dupa ce poetul o supune unor prefaceri succesive incepind cu anul
1884 paralel cu Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei
tipuri de Glossa: doua cu cite noua strofe si una cu zece strofe. Titu
Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si simetria
desavirsita a compozitiei.
Glossa transpune liric
principii filosofice cunoscuta inca in filosofia vechilor greci sau
romani, cum sint Parmenide, Zenon, Seneca...
Motivul lumii ca teatru
este preluat de la Epictet si Marcus Aurelius dar motivul este prezent
si in literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu,
motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator
tradus in limba romana 1750 dupa un intermediar francez.
Ideea lumii de teatru si
conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc si in alte
poezii Eminesciene ca Imparat si Proletar si Luceafarul. Prima strofa a
poeziei este strofa tema care pune problema; intr-un prezent etern viata
este un cerc strimt in care oamenii se invirt, o zbatere fara rost
pentru ca viata e dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel
ca singura solutie a omului superior fiind nepasarea, detasarea rece.
O succesiune de
propozitii principale redau spectacolul unic si monoton al vietii in
care frica si speranta nu-si au rostul. Substantivul -vreme nearticulat
exprima imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor.
Incepind cu strofa a
II-a fiecare vers din prima strofa este comentat. Raspunsul la chemarea
si indemnurile clipei este incercarea de a fi imposibil sceptic, singura
forma de aparare omeneasca. Imaginea trecerii ireversibile a timpului
dind impresia unui proces apare in versuri ca: "multe trec pe dinainte”,
"clipa ce se schimba pentru masca fericirii”.
La aceste se adauga
subiectele propozitiilor exprimate prin pronume nehotarite "toate” si
pronume relative "ce” pentru a sublinia ideea de genialitate.
Indemnul din strofa a
III-a este la luciditate: "Recea cumpan-a gindirii” trebuie sa stea
dreapta pentru a discerne binele de rau, pentru a descoperi masca
fericirii "ce o clipa tine poate”. Cu ajutorul mintii al inteligentei
numai reusesti sa-ti dai seama de adevarul "ca toate-s vechi si noua
toate”.
In strofa a patra apare
ideea lumii ca teatru. Viata intinde capcane, te momeste cu lucruri
zgomotoase, cu miscari inselatoare cu forme actoricesti de imprsionare
"joace unul si pe patru”, "si de plinge, de se cearta”. Reactia fiintei
superioare este de retragere "tu pe alaturi te strecoara”, privitor ca
la teatru pentru ca numai astfel vei putea alege "ce e rau si ce e
bine”.
De pe pozitia
spectatorului neutru care intelege timpul ca pe un prezent etern poetul
analizeaza cu o ironie de mare profunzime viata contemporana.
Odata introdus motivul
lumii ca teatru prezent inca din literatura si filosofia antica hindusa,
apoi in literatura medievala si preluat de Eminescu de la cugetatorul
suedez, motivul va reveni si in strofa a sasea si a opta constituinduse
cu regula etica a neamestecului omului superior in tumultul vietii
inselatoare producatoare de suferinta.
Strofa a cincea valorifica ideea Schopenhauriana a prezentului etern idee pe care le regasim si in alte creatii.
Astfel constata poetul
ca viitorul si trecutul sint a filei doua fete. Tot ce a fost ori o sa
fie in prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pastrat,
meditat la zadarnicia luptei.
Viata este o succesiune
de scene in esenta aceleasi "alte masti aceiasi piesa/ alte guri aceeasi
gama”. De mii de ani lumea e vesela si trista amagita atit de des de
spectaculul lumii, de aceea "nu spera si nu ai teama”, deci se recomanda
nepasarea si detasarea.
Cu ultimul vers al
strofei a sasea se deschide codul de reguli de conduita. Pe un ton
satiric si sceptic se prezinta argumente convingatoare care sa determine
starea de detasare, de discernere a raului de bine.
Omul superior nu trebuie
sa se prinda tovaras miseilor si natarailor pentru ca totul este
trecator; stiindule masura acesta n-are ce cauta cu sfaturile lui. Se
recomanda tacerea cind ceilalti vorbesc de rau "de te ating sa feri in
laturi...Tu ramii la toate rece”.
Ultima strofa in sens invers versurile primei strofe, astfel incit codul de reguli e mult mai evident.
Ultimul vers al primei strofe devine primul si capata valoare emblematica si rol de cuvint, de comportament in societate.
Din punct de vedere
stilistic se remarca preferinta poetului pentru cuvintele din fondul
lexical principial pentru formele populare pentru ca totul sa fie cit
mai accesibil. Poezia este construita pe antiteza rau-bine,
trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avind drept scop sa
reliefeze complicatiile vietii.