Comunicare Interculturală II. Identitate şi alteritate culturală - Referate Comunicare - Referate, referate online pentru liceu si facultate...... - Carturarul-ALL
Joi, 08-Decembrie-16, 7:03 PM
V-aţi înregistrat ca Vizitator | Grup "Vizitatori"Bine aţi venit Vizitator | RSS

Carturarul-All : Referate de Nota 10

Referate, referate online pentru liceu si facultate......

Principală » Back Referate » Referate Comunicare

Comunicare Interculturală II. Identitate şi alteritate culturală

II. Identitate şi alteritate culturală

Complexitatea specială pe care o impune procesul comunicării interculturale necesită apelul la perspective şi concepte din diverse discipline academice, incluzând psihosociologia, sociologia, antropologia culturală, sociolingvistica şi, nu în ultimul rând, ştiinţele comunicării. Dincolo de complexitatea în sine a procesului de comunicare, analiza relaţiilor dintre oameni aparţinând unor culture diferite este dificilă şi pentru că individual pleacă de la premiza că felul lui de a gândi şi exprimările lui sunt cele mai fireşti, fiindcă s-a născut şi a convieţuit în ele şi cu ele. Durkheim afirmă că „amestecul sentimentelor e cel care face dificilă, în sociologie, desprinderea de familiar. Într-adevăr, ne înflăcărăm pentru credinţele noastre politice şi religioase, pentru practicile noastre morale cu totul altfel decât pentru lucrurile din lumea fizică; prin urmare, acest caracter pasional se comunică şi modului în care le concepem şi le explicăm pe cele dintâi. Ideile pe care ni le facem despre ele ne sunt dragi, ca şi obiectele aferente lor, căpătând astfel o autoritate atât de mare, încât nu suportă nici o opoziţie. Orice opinie care le deranjează este tratată drept duşman.”27 Chiar dacă nu ar fi vorba tocmai de duşmănie, este limpede că suntem atraşi de cei asemenea nouă şi ne temem sau suntem suspicioşi în faţa necunoscutului.
Avem însă avantajul că, spre deosebire de animal, fiinţa umană se naşte într-o cultură elaborată. Un element important al acestei culturi îl constituie ansamblul convenţiilor care vizează raportul dintre semne şi referenţii lor. In perioada copilariei, omul dobândeşte capacitatea de a răspunde la semne într-o manieră convenţională şi învaţă să o folosească nu doar pentru a gândi, ci şi pentru a comunica cu semenii. Acest lucru este posibil, în general, datorită "simbolurilor semnificative”, care fac în mod categoric diferenţa dintre comunicarea umană şi comunicarea animală.”28 Diferenţele aceste nu sunt doar mari, ci şi esenţiale, fiindcă doar omul îşi poate modela semnalele, poate reveni asupra lor şi, mult mai important, le poate analiza.
Comunicarea cu persoane care aparţin unei alte nationalităţi, unei alte culturi, pune, înainte de orice, probleme lingvistice. Mihai Eminescu era, în această privinţă, încă din 1870, categoric : « Măsurariul civilizaţiunii unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete - noţiuni, prin şir şi accent logic - cugete, prin accent etic - simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de ex. cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţiunea unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principii care trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat.”29
Civilizaţia şi cultura sporesc şansele comunicării eficiente. Dar această comunicare se ancorează şi în atitudinile şi mecanismele psihosociologice care dictează reprezentările şi conduita noastră în acest domeniu. Giddens face precizarea că atunci când folosim cuvântul „cultură" într-o conversaţie zilnică obişnuită, ne ducem cu gândul la „lucrurile superioare de minte,  artă, literatură, muzică şi pictură”, dar accepţia dată termenului de către sociologi, deşi include atari activităţi, se referă totodată  la mai mult decât atât, aproape la tot ce înseamnă realitate demnă de studiu. Cultura încetează astfel să fie doar fapte ale minţii sau talentului, produse ale celor aleşi, ci „se referă la modurile de viaţă ale membrilor unei societăţi sau ale grupurilor aparţinând unei societăţi. Ea include modul în care aceştia se îmbracă, tradiţiile de nuntă şi viaţa de familie, stilul lor de muncă, ceremoniile religioase şi maniera în care îşi petrec timpul liber.”30 
Filozoful şi hermeneutul german Hans-Georg Gadamer afirmă că înţelegerea comunicării are nevoie de următoarele elemente: suspendarea propriilor prejudicii, fie că implică o altă persoană prin care cineva îşi învaţă propria natură şi limite, sau întâlnirea cu o operă de artă, sau text; întotdeauna este cerut ceva mai mult decât a înţelege pe celălalt, aceasta constă în a căuta şi a confirma coerenţa ascunsă în însemnătatea susţinută de celălalt.”31 
Ideea demnă de reţinut este aceea că oamenii se comportă în felul lor datorită modului în care ei percep lumea, iar aceste comportamente sunt învaţăte ca părţi ale experienţei culturale. Indiferent dacă judecăm înfăţişarea cuiva sau descriem o călătorie, noi răspundem unor stimuli aşa cum o facem de la început, deoarece aşa ne-a învaţăt cultura. „Reflectănd încercăm să observăm şi să răspundem acelor elemente din mediu care sunt importante pentru noi.”32
Un loc specific în acest proces îl are învăţarea socială. Coceptul, după Leo Leo Apostel, poate fi înţeles în mai multe moduri : 
a) el poate fi definit ca o situaţie în care mulţimea A comportă mulţi membri;
 b) conceptul de învăţare socială se poate aplica la o situaţie în care mulţimea A comportă (număr finit, dar arbitrar şi ridicat) membri ; 
c) Putem, de asemeni, să luăm în considerare învăţarea grupurilor ca grupuri, ceea ce ar implica existenţa a A mulţimi ce comportă ca actori nu numai indivizi, ci şi grupuri; 
d). Cazul cel mai interesant este acela în care constituirea actorilor compoziţi ar rezulta dintr-un proces de învăţare. „Am avea, în acest caz, o teorie a învăţării în care cele patru elemente ale mulţimii de bază sunt ele însele variabile dependente de procesele de învăţare precedente.”33
Evident, diferitele modalităţi de organizare a conţinutului diferă de la o limbă la alta, uneori în funcţie de raportarea la întrebuinţarea comună a unei limbi ori la uzul ei ştiinţific. Astfel, un pictor recunoaşte şi foloseşte sute de culori, pe cînd omul de pe stradă cunoaşte şi denumeşte doar o serie redusă, iar anumite popoare cunosc şi denumesc diferite culori care nu corespund cu ale noastre, întrucît nu sînt împărţite după lungimile de undă ale spectrului cromatic, ci după alte criterii. Un vorbitor obişnuit recunoaşte o serie foarte redusă de cuvinte, în timp ce un om de cultură are un vocabular mult mai vast. La fel stau lucrurile şi cu mineralele: pentru noi toate formele sunt pietre, în timp ce geologul are pentru fiecare o denumire.
Cuvintele unei limbi au sensuri bogate pentru iniţiaţi şi doar abia un sens pentru începători. Datorită acestor caracteristici, o limbă naturală este considerată „ca un sistem holist: fiind structurată într-un anume fel, ea implică o viziune asupra lumii. Potrivit anumitor teorii, o limbă naturală ar fi potrivită să exprime o experienţă dată a realităţii, însă nu experienţele realizate de alte limbi naturale. În ceea ce priveşte substanţa conţinutului, aceasta reprezintă sensul fiecăruia dintre enunţurile pe care le producem ca substanţă a expresiei.
Pentru a fi aptă de semnificare, o limbă naturală stabileşte corelaţii între elementele formei expresiei şi elementele formei conţinutului. Pentru semiologul Umberto Eco, un element din planul expresiei, de exemplu lexemul navă, este corelat cu anumite unităţi de conţinut ( „obiect" „plutitor", „mobil", „apt pentru transport"); morfeme ca, de pildă, ă/e stabilesc dacă e vorba de unul sau mai multe astfel de artefacte.34
Această corelare dintre expresie şi conţinut se petrece, în limbile naturale, doar la nivelul acelor unităţi majore care sînt item-mile lexicale (unităţi din prima articulare, care se articulează tocmai pentru a forma sintagme înzestrate cu sens). În schimb, nu există corelare semnificantă la nivelul unităţilor din cea de-a doua articulare, aceea a fonemelor. Nu sunetele care compun cuvîntul navă compun ideea de „navă" (nu înseamnă „obiect", „plutitor" şi aşa mai departe). Drept dovadă, aceleaşi sunete pot fi articulate diferit, pentru a compune o altă unitate din prima articulare, avînd o semnificaţie cu totul diferită: vană. La fel stau lucrurile şi cu alte item-uri: cad devin dac, prin simpla inversare a fonemelor.
Pentru lingvistul Louis Hjelmslev, o limbă este biplanară, dar neconformă : forma expresiei este structurată într-un mod diferit faţă de forma conţinutului, raportul dintre cele două forme este variabil, iar variaţiile expresiei nu corespund specular unor variaţii ale conţinutului.35 Dacă în loc de navă s-ar pronunţa tavă, simpla înlocuire a unui sunet ar comporta o schimbare radicală de semnificaţie. Există însă sisteme pe care Hjelmslev le numeşte conforme. El oferă exemplu cadranul unui ceas, unde fiecare poziţie a acelor corespunde, milimetru cu milimetru, unei variaţii temporale, altfel spus unei poziţii diferite a pămîntului în cursul rotirii sale în jurul soarelui. Acelaşi lucru se întâmplă cu apusul Soarelui: dacă după o zi ploioasă, apusul va fi luminos, sunt semne pentru toţi că a doua zi va fi senină. La fel stau lucrurile şi în cazul semnalelor non-verbale: pentru oricine mâna întinsă înainte arată direcţia. Pornind de la această realitate, „multe limbi perfecte aspiră la această corespondenţă între semne şi realitate sau între semne şi concepte corespunzătoare”.36 Idealul spre care s-ar tinde ar fi ca semnul lingvistic să aibă precizia semnului matematic, unde plusul sau minusul au aceeaşi semnificaţie pentru toţi privitorii.
Comunicarea nu se poate reduce însă doar la cunoaşterea sensurilor şi la respectarea regulilor gramaticale. O limbă naturală nu trăieşte bazîndu-se numai pe o sintactică şi pe o semantică. Trăieşte şi pe baza unei pragmatici, se bazează pe nişte reguli de întrebuinţare, care ţin seamă de circumstanţe şi de contextele de emitere, iar aceste reguli de întrebuinţare stabilesc posibilitatea folosirii retorice a limbii, graţie căreia cuvintele şi construcţiile sintactice pot dobîndi semnificaţii multiple (cum se întîmplă, de pildă, cu metaforele). Gradul de complexitate a comunicării creşte pe măsură ce i se adaugă limbajul non-verbal. Cu importanţă semnificativă în descifrarea mesajului. Iar descifrarea semnelor este prima reacţie a receptorului de mesaj. 
Omul nu se exprimă doar pentru sine, ci, mai ales, pentru cei din jur. În Republica, Platon este precis: „Societatea se naşte din faptul că fiecare dintre noi, departe de a-şi ajunge sieşi, are, dimpotrivă, nevoie de un mare număr de oameni"56. Şi fiecare, deosebindu-se de ceilalţi prin natura sa, trebuie să se specializeze în activităţi diferite. Astfel, oamenii îşi vor împărtăşi reciproc roadele muncii lor, iar scopul asociaţiei politice va fi atins. De aici conclizia că Cetatea (societatea) se sprijină pe repartizarea sarcinilor. Dar pentru Protagoras, ca şi pentru Platon sau Aristotel, concluzia pare să fie exact inversă.37 El consideră că dacă meseria defineşte în fiecare din noi ceea ce ne deosebeşte de ceilalţi, atunci unitatea Polisului trebuie să se bazeze pe un plan exterior activităţii profesionale. Specializării sarcinilor, diferenţierii meseriilor i se opune comunitatea politică a cetăţenilor definiţi ca egali (looi), asemănători, reciproc înlocuibili. La Protagoras, această idee este exprimată în limbajul metaforic al mitului. Posedînd toate tehnicile, oamenii nu pot încă institui o societate politică; le lipseşte esenţialul: ceea ce trebuie să-i unească: virtuţile morale şi politice.”38 Ele, deşi sunt valori în sine, nu se pot exprima decât prin cuvinte şi atitudini. Căci comunicarea nu se produce ca transfer de experienţe identice sau ca participare la astfel de experienţe, sensaul cuvintelor se modelează după context. Concluzia nu este tragică: valoarea are prioritate faţă de explicaţii. Dacă astfel de transferuri sau participări s-ar produce în realitate, am fi, de bună seamă, constrînşi să adoptăm o teorie transcendentă. Toate sînt însă iluzorii şi niciunul dintre argumentele care sprijină această atitudine nu are vreo greutate.”39
Voinţele şi atitudinile oamenilor sunt, după unii gânditori, daruri sau calităţi înăscute, iar pentru alţii sunt rezultatul însuşirii, al unui lung proces de învăţare. Învăţarea, la rândul ei, poate avea surse dintre cele mai diferite. Pitagora, de exemplu, povestea despre sine că odinioară a fost întrupat în Aithalides şi era socotit ca fiul lui Hermes ; acesta i-a adus la cunoştinţă că poate cere orice dar va voi, afară de nemurire. El îi ceru să păstreze, în viaţă şi în moarte, amintirea celor ce i s-au întîmplat. „De aceea, cît era în viaţă putea să-şi amintească orice şi după ce a murit şi-a păstrat aceeaşi ţinere de minte.”40 
Fie că socotim această mărturisire reală ca pe un fapt adevărat, fie că o tratăm ca pe un mit, rămâne ideea că orice conduită, fie că este vorba despre un act desfăşurat în exterior, fie de unul interiorizat în gândire, se prezintă ca o adaptare sau ca o readaptare. Tot astfel stau lucrurile atunci când ne comunicăm gândurile sau sentimentele. „A comunica înseamnă a supravieţui şi a învăţa şi pe alţii să supravieţuiască. Comunicarea este primul semnal dat de viaţă. E strigătul copilului abia născut, dovada dată celor din jur că trăieşte. Este şoapta adolescentului că trăieşte el şi a luat act şi de trăirea specială, anume, a unei alte persoane. Este mormăitul nesigur al bătrânului care nu este pregătit pentru dispariţie. Comunicarea este aerul pe care îl respirăm de dimineaţa până seara, iar unii, cei pentru cei care ştiu că bufniţa simbolizează vederea prin întuneric, este şi aerul pe care îl respiră de seara până dimineaţa, citind o carte sau scriind o carte. Care poate fi doar cartea propriei lor vieţi pe care nu o acceptă îngropată.”41 Aşadar, individul nu acţionează decît atunci cînd simte nevoia de a acţiona, adică atunci cînd echilibrul dintre mediu şi organism este rupt pentru moment, iar acţiunea tinde să restabilească acest echilibru, adică tocmai să readapteze organismul. O „conduită" este, deci, un caz particular de schimb, între lumea exterioară şi subiect, dar, spre deosebire de schimburile fiziologice, care sînt de ordin material şi presupun o transformare internă a corpurilor prezente, „conduitele" studiate de psihologie sînt de ordin funcţional şi se efectuează la depărtări din ce în ce mai mari în spaţiu (percepţie etc.) şi în timp (memorie etc), precum şi după traiectorii din ce în ce mai complexe (reveniri, ocoluri etc). Conduita, astfel concepută, în termeni de schimburi funcţionale, presupune, la rîndul ei, două aspecte esenţiale şi strîns interdependente: un aspect afectiv şi unul cognitiv.
William B. Gundykunst consideră că există trei direcţii în care poate fi discutată orienatarea prin activitate: a face, a fi, a fi în devenire. Constantin Noica observă: „Orice situaţie logică înfiinţează un câmp, în faţa căruia o conştiinţă gânditoare poate fi cuprinsă de mirare. Aşa cum sunt câmpuri electro-magnetice peste tot în real, sunt şi câmpuri logice, în sânul realităţii şi al idealităţii.”42
Dimensiunea predominată în Statele Unite este cea de a face. Dimensiunea de a face implică o concentrare pe acele tipuri de activităţi care au rezultate externe individului şi care pot fi măsurate de alţii. Activităţile trebuie să fie tangibile. Atunci când laudă o persoană, oamenii din Statele Unite întreabă: ”Ce a făcut?” sau ” Ce a realizat?”. Potrivir acestei orientări, dacă stai la biroul tău şi gândeşti, practic nu faci nimic pentru că gândurile tale nu pot fi măsurate exterior. Orientarea de a fi este aproape la polul opus orientării de a face. Aceasta implică o ” expresie spontană a ceea ce este dat firii umane, personalităţii umane”. Un exemplu excelent al acestei orientări este fiesta mexicană, care, relevează frumuseţea impulsului.
Ultima orientare bazată pe activitate, cea a fi în devenire, este preocupată să vadă cine suntem noi, nu ceea ce am obţinut. Întreaga activitate umană trebuie să fie îndreptată spre dezvoltarea sinelui. Cel mai bun exemplu pentru ilustrarea aceastei terorie ar fi călugării budişti  Zen care îşi petrec întreaga viaţă contemplând şi meditând pentru a-şi dezvolta  la maxim sinele. Această viziune a fost, de asemenea manifestată şi în mişcarea  de îmbunătăţire proprie din Statele Unite din  anii 1960-1970, ca de exemplu, piramida lui Maslow despre persoana care se reactualizează pe sine şi care este într-o stare permanentă de a fi în devenire.43 Luarea de conştiinţă de sine nu e o cunoştinţă teoretică, scrie Constantin Noica, ci un demers practic, fundamental chiar pentru exerciţiul acestei cunoaşteri. Iar certitudinile filosofici se vor grupa în jurul a trei tipuri de demersuri, adică trei izvoare :
- conştiinţa existenţei sinelui ca om ;
- conştiinţa existenţei îngrădite a omului ;
- conştiinţa posibilităţii de-a ieşi din situaţia de îngrădire a omului.44
După Jean Piaget, trebuie să facem distincţie între „acţiunea primară", sau relaţia dintre subiect şi obiect (inteligenţa etc), şi „acţiunea secundară" sau reacţia subiectului faţă de propria sa acţiune. Această reacţie, care formează sentimentele elementare, constă în reglări ale acţiunii primare şi asigură debitarea energiilor interioare disponibile. Alături de aceste reglări, ce determină efectiv energetica sau economia internă a conduitei, trebuie să rezervăm un loc acelora care dirijează finalitatea sau valorile conduitei, iar asemenea valori caracterizează un schimb energetic, sau economic, cu mediul exterior. Sentimentele conferă conduitei un scop, în timp ce inteligenţa se limitează să-i ofere mijloacele („tehnica"). Există o înţelegere a scopurilor ca mijloace, iar aceasta schimbă neîncetat finalitatea acţiunii. În măsura în care sentimentul dirijează conduita, atribuind o valoare scopurilor ei, trebuie să ne să spunem că el furnizează energiile necesare acţiunii, în timp ce cunoaşterea îi imprimă o structură. De unde, soluţia propusă de psihologia denumită a Formei: conduita îi supune un „câmp total", cuprinzînd subiectul împreună cu obiectele, iar dinamica acestui câmp constituie sentimentele, în timp ce structurarea lui este asigurată de percepţii, motricitate şi inteligenţă. Deci este asigurată de întreaga structură psiho-fizică a individului, fiindcă, ne asigură Jean Piaget mai departe „nici sentimentele, nici formele cognitive, nu depind exclusiv de comportamentul actual, ci şi de întreaga istorie anterioară a subiectului activ.”45 Cu alte cuvinte: felul în care comunicăm este o sinteză a stării noastre prezente, a momentului, şi a biografiei personale, din care nu putem exclude nici biografia părinţilor, care ne-au educat şi format în concordanţă cu propriile lor principii, nici influenţa şcolii şi a societăţii. La care, evident, se adaugă influenţa mediului şi a timpului.
Aceste atitudini şi mecanisme de comportament reflectate de procesul comunicării se dezvoltă încă din copilarie. Studiul lor, apariţia şi dezvoltzarea, ar putea clarifica „ problema asemănărilor şi diferenţelor în raporturile interculturale”.46 Adevăr de necontestat dacă luăm în calcul faptul că unii oameni şi-au trăit copilăria în mediu urban, alţii la ţară, unii au putut călători şi deci să vadă şi alte meleaguri, iar alţii şi-au părăsit ţinutul natal la maturitate sau poate nici atunci. Spre deosebire de Piaget, Noam Chomsky, unul dintre cei mai influenţi psiho-lingvişti ai secolului trecut, nu se referă la fenomene comportamentale empirice. El a atras atenţia asupra unor reguli interne abstracte, cum ar fi condiţia subiectului specificat, care par a fi necesare în explicarea anumitor simetrii ale output-ului lingvistic. Aceste reguli se află prin examinarea trăsăturilor enunţurilor lingvistice corecte şi a anumitor construcţii sintactice incorecte,  dar  „posibile”,  care nu apar niciodată. O dată puse în lumină, asemenea simetrii  devin evidente.  Chomsky, nesatisfăcut de explicaţiile empiriste, se opune tezei care stabileşte legături între mediu şi schimbările genetice, teză care constituie nucleul interacţionismului lui Piaget.  În "Guns, Germs, and Steel”, Jared Diamond reduce soluţia relaţiei dintre mediu şi schimbări la una din întrebările vechi ale filozofiei şi sociologiei vechi, formulând propoziţia: „Istoria a urmat direcţii diferite pentru diferiţi oamenii din cauza mediului înconjurător, nu din cauza diferenţelor biologice dintre oameni şi ei înşişi”.47
Poziţia  fundamentală a lui Chomsky  reprezintă imaginea vie a ceea ce trebuie să fie practica ştiinţifică: explicaţiile metaforice şi impresioniste trebuie evitate în favoarea unor formulări mai precise, exprimate suficient de formal pentru a permite testarea şi infirmarea. „Acolo unde Piaget vede copilul uman - şi mintea sa - ca agent activ, constructiv, care înaintează pas cu pas, într-o nesfîrşită operaţiune individuală, Chomsky vede mintea, ca ansamblu de unităţi esenţiale  preprogramate, dotate, fiecare, de la bun început pentru înţelegerea întregului arsenal de reguli şi avînd nevoie doar de cel mai modest declanşator ambiental pentru a-şi etala produsele intelectuale.”48 Însuşi Eschil a pus accentul pe anumite trăsături: slăbiciunea omului la origini, spirituală şi materială totodată, strădania sa pentru a se transforma, din copilul care era, într-o făptură înzestrată cu gândire, capabilă prin munca sa să organizeze şi să domine viaţa.49
„Declanşatorul ambiental” poate fi un gând, o impresie sau o călătorie. Chiar o singură întrebare, precum cea care dă titlul romanului lui Henryk Sienkiewicz: Quo vadis. Contactul cu altă lume presupune efort şi oferă surprize, nu totdeauna dintre cele mai plăcute. Fiindcă, la plecare, este celălalt cultural - faţă de care insul - cercetător sau simplu turist - se nelinişteşte. Asociată sau nu unei viziuni evoluţioniste a societăţii, cultura altora, scrie Marc Augé, "se defineşte spontan”, ca un fel de natură; dar este vorba despre o altă natură, mai specială, o natură totuşi instituită, pe care o potem descrie în termeni juridici, de exemplu, sau sociologici. Atunci când suntem atinşi de ea, o cunoaştem sau o integrpm, "cultura celorlalţi este ca o a doua natură.”50 Ea ajută creşterea, este altoi sau portaltoi, după împrejurare. Este trecerea la o nouă treaptă şi chiar la o altă vârstă. De obicei, devine sinonimă cu maturizarea intelectuală.
Prin cultură, deci, ne împlinim şi ne depăşim datele native. Avem posibilitatea să comparăm, să "ieşim” din noi. Creşterea biologică, scrie Noica, este într-o largă măsură o chestiune de proporţii, nu de mărime; în termeni kantieni este salt calitativ, care nu decurge obligatoriu din cantitate. Desfăşurarea unei demonstraţii foloseşte proporţii, adică rapoarte mişcătoare, în timp ce argumentaţia se face adesea cu judecăţi de analogie, care ţin de proporţii; operaţiile de tot felul pun în joc egalităţi de rapoarte, adică proporţii. Dar încă mai surprinzător pentru reflexiunea logică este să vadă că şi mijloacele poeziei pun în joc situaţia logică a proporţiei. Ce este o metaforă, dacă o analizezi în structura ei formală ? Este o proporţie ascunsă, concluzionează Constantin Noica, şi ca să ne convingă, ne îndeamnă să întîrziem puţin, spre a ilustra virtuţiile proporţiei, „asupra versului aceluia care a schimbat, poate, faţa culturii noastre literare”. Cînd Eminescu trimite de la Viena „Venere şi Madonă" revistei „Convorbiri literare", nimic altceva în poezia sa nu putea trezi emoţia deosebită a lui Negruzzi, şi apoi a lui Maiorescu, mai mult decît versul : „Braţ molatec ca gîndirea unui împărat poet”. Şi filosoful concluzionează: „Vom spune, chiar fără nici o acoperire, că de la acest vers începe cultura română modernă. Dar el este în spectrul său, ca orice metaforă, o proporţie, adică o egalitate de rapoarte. Raportul dintre mişcările braţului şi moliciunea lui este acelaşi cu raportul dintre mişcările cugetului şi gîndirea împăratului poet.”51 La care adăugăm versul, tot eminescian: „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” în care raportul cugetării intră în consonanţă cu eternitatea.
Într-o lume a interdependenţei culturale, abilitatea de a înţelege şi de a comunica efectiv cu oameni din alte culturi implică voinţă şi capacitate, vocaţie şi instruire. Nevoia de înţelegere interculturală nu începe şi nu se sfârşeşte cu limita naţională. În cadrul unei naţiuni există o multitudine de rase şi grupuri etnice, şi membrii acestora interacţionează zilnic. Recenta legislaţie şi regulile din Statele Unite cu privire la acţiunile pozitive, mersul cu autobuzul la şcoală, şi abolirea legilor discriminatorii rasiale subliniază importanţa contactului nediscriminator dintre membrii din diferite grupuri etnice şi rasiale. În final oamenii din diferite grupuri rasiale şi etnice trebuie să înţeleagă culturile şi modelele de comunicare ale celorlalţi.”52 
Lucru explicabil prin faptul că, în anumite condiţii, conştiinţele individuale trec prin experienţe foarte asemănătoare. Prinşi în momente de inadaptabilitate, ne resimţim insularitatea esenţială drept un canon şi o pacoste, în vreme ce pentru nici un om înzestrat cu sensibilitate nu este comodă acceptarea faptelor şi înălţarea pe ele a unei noi şi mai izbutite adaptabilităţi. Dar convingerea întemeiată nu frustrează în fapt pe nimeni de vreo valoare şi trebuie că toate convingerile de acest fel sunt asemenea, crede Richards. Se poate, fără îndoială, vorbi de sistematizări eronate pentru care reordonările sînt excluse. O convingere lipsită de temei poate să devină condiţie indispensabilă a celor mai însemnate acţiuni ale unor oameni care, fără acest sprijin, s-ar prăbuşi în derută. Este cazul multor convingeri religioase; şi dacă afirmăm că eliminarea unor astfel de convingeri nu implică pierderi, ci, dimpotrivă, considerabile cîştiguri valorice, nu înseamnă că în acest proces nu ar fi strivite valori individuale. Nu înseamnă decît că cei lipsiţi de rigiditate ar regăsi, după înlăturarea erorilor, cele mai multe valori, că pierderile suferite ar fi compensate, echivalate, că adaptarea lor la realitatea lumii ar oferi nenumărate valori noiSe confirmă astfel opinia destul de răspînditîi după care cîştigul cel mai de preţ este cunoaşterea. Opinia pare îndreptăţită. Cunoaşterea este, aflăm noi treptat, o indispensabilă condiţie în calea obţinerii celor mai de seamă, mai statornice şi mai cuprinzătoare valori.53
Emile Durkheim consideră că pe lângă forţele în stare liberă care le împrospătează neîncetat pe ale noastre, mai există altele, fixate în diferitele tehnici şi tradiţii pe care le utilizăm. Prima este limba pe care o vorbim, fără ca s-o fi creat noi, invocăm drepturi instituite de alţii, tezaurul de cunoştinţe este transmis unei generaţii fără ca aceasta să-1 fi adunat etc. Concluzia este că datorăm societăţii diversele câştiguri ale civilizaţiei şi, dacă în general nu cunoaştem sursa de unde provin ele, ştim, cel puţin, că nu reprezintă creaţia noastră. Dar tocmai ele sunt cele care conferă omului o fizionomie personală printre celelalte fiinţe, deoarece omul este om doar datorită civilizaţiei. În concluzie, el nu poate să ignore sentimentul că există cauze externe care acţionează şi care îi conferă însuşirile specifice naturii sale, asemenea unor puteri care-1 protejează, asigurîndu-i o soartă privilegiată. Acestora, ne sugerează el, omul trebuia să le atribuie o demnitate pe măsura valorii lor.54 Nu alta este situaţia Vedelor indice. Cuvântul veda îşi are originea în sanscritul vidya, care înseamnă cunoştinţă, ştiinţă şi vedere (rădăcina vid înseamnă a vedea). Aceasta înseamnă că învăţăturile Veda sunt transmise de cei care au văzut şi de înţelepţi care au auzit şi au înţeles. Ele au fost transmise din generaţie în generaţie, de la dascăl la învăţăcel, pe cale orală. Hermeneutul Paul Ricoeur observă că nici chiar la Aristotel, nu este stabilită  o legătură între fiinţă şi actul pur de gîndireFără cartea Ieşirea (Exodul), filosofii nu ar fi ajuns niciodată la ideea potrivit căreia Fiinţa este numele propriu al lui Dumnezeu şi că acest nume desemnează însăşi esenţa lui Dumnezeu: „Ieşirea pune principiul de care filosofia creştină avea să fie suspendaţii în viitor" Şi concluzionează: „Nu există decît un Dumnezeu, şi acest Dumnezeu este Fiinţa, iată piatra de temelie a întregii filosofii creştine, pe care nu a pus-o Platon, nici măcar Aristotel, ci Moise” .55
Aceste adevăruri nu sunt, cum se crede de obicei, doar rodul revelaţiei. A conduce şi a te lăsa condus prin labirintul realităţii înseamnă a cunoaşte corect elementele constitutive ale sistemelor sociale. „Capacitatea de conducere, scrie Habermas, se transformă în raport cu controlul crescînd asupra naturii exterioare şi cu integrarea sporită a naturii interioare. Evoluţia în aceste două dimensiuni se desfăşoară în forma proceselor de învăţare orientate, care trec prin pretenţii de validitate soluţionabile discursiv: dezvoltarea forţelor de producţie şi transformarea structurilor normative urmează de fiecare dată o logică a verificării teoretice, respectiv practice creseînde.”56 Modelele  reconstruibile raţional pe care le urmează procesele de învăţare colective, deci istoria ştiinţei profane şi a tehnologiei, pe de o parte, şi transformarea structurală a sistemelor de interpretare ce asigură identitatea, pe de alta, explică numai succesiunea logic necesară a dezvoltărilor posibile. Logica nu este însă suficientă pentru a interpreta evenimentele, pentru că că acestea nu urmează desfăşurări lineare. Dezvoltările faptice, inovaţiile şi stagnările, apariţia de crize, prelucrarea productivă şi neproductivă a crizelor etc. pot fi expicate numai cu ajutorul unor mecanisme empirice. Noam Chomsky a făcut propuneri specifice privind natura formală a sistemului gramatical care ar putea îndeplini aceste obiective. "Intr-o suită de scrieri de răsunet, a postulat un ansamblu de structuri lingvistice extrem de abstracte la care mintea umană este considerată sensibilă, structuri care nu e nevoie să fie învăţate, deoarece fac parte din sistemul înnăscut de cunoaştere al copilului.”57
 Habermas presupune că mecanismul fundamental pentru evoluţia socială, în general, rezidă într-un automatism al neputinţei neînvăţării : „nu învăţarea, ci neînvăţarea este fenomenul care necesită explicaţii pe treapta evoluţiei socioculturale, în aceasta constă, ca să spunem aşa, raţionalitatea omului, numai pe acest fond devine sesizabilă iraţionalitatea covîrşitoare a istoriei acestei specii.”58 
Puterea cuvintelor este nu doar impunătoare, ci şi cea mai conservatoare forţă pe care o cunoaştem. „Obişnuita schemă moştenită a ideilor, prezentă de jur împrejurul nostru, primită tot atât de natural şi de fără obiecţii ca aerul de-acasă, ne este totuşi impusă şi ne limitează în felurite chipuri mişcările intelectului, cu atît mai sigur şi mai irezistibil cu cît fiind inerentă pînă şi limbii folosite pentru exprimarea celor mai naive gînduri - o adoptăm, o asimilăm, înainte de a începe măcar să gândim independent.”1 Iar de structura limbajului nici măcar nu putem visa să scăpăm. Zeci de mii de ani s-au scurs de cînd nu mai avem coadă (în cazul în care ne tragem din maimuţă!), şi încă mai comunicăm printr-un sistem care s-a dezvoltat din trebuinţele omului pădurilor. Şi tot astfel cum sunetele şi mărcile limbii stau mărturie originilor ei primitive, la fel se consideră că asocierile acestor sunete şi mărci, precum şi obişnuinţa de a gîndi ce s-a dezvoltat odată cu folosirea lor şi cu structurile impuse de primii strămoşi, stau mărturie unei continuităţi tot atît de semnificative.”59 Cunoaşterea vine din postulări, din analiza accentuată pe un proces linear, bazat pe silogisme şi procese dialecte. Prin contrast, în cultura estică, cunoaşterea vine din intuiţie, cu o accentuare pe sinteza spiralei logice şi a unei ample contemplări cu universul şi cu sine însuşi. Aceste diferenţe în procesul de cunoaştere au un impact semnificativ asupra felului în care oamenii din Vest şi cei din Est codează mesajele comunicării şi a felului în care percep sau interpretează mesajele primite. Spre exemplu, gândirea logică lineară determină vesticii să folosească o formă directă a comunicării ( exemplu: ”să ajungă direct la subiect”), în timp ce spirala logică determină esticii să folosească o formă indirectă a comunicării. În Vest se comunică de la început intenţiile, în Est este nevoie de un protocol, timpul are alte dimensiuni, se poate aştepta până mâine, chiar şi mai mult se poate aştepta, există o plăcere a taifasului şi nu întâmplător în Orient au apărut acele minunate poveşti nemuritoare cu sute şi mii de aventuri care nu se doresc încheiate.
Punctele de vedere formale pentru delimitarea diferitelor niveluri de învăţare, consideră habermas, reies din împrejurarea că învăţăm în două dimensiuni (teoretic/practic) şi că aceste procese de învăţare sînt legate de pretenţii de validitate care pot fi soluţionate discursiv. „Învăţarea non-reflexivă se petrece în contexte ale acţiunii în care pretenţiile de validitate teoretice şi practice ridicate implicit sînt presupuse în mod naiv şi acceptate sau respinse fără analiză discursivă. Învăţarea reflexivă are loc prin discursuri, în care tematizăm pretenţii de validitate  practice devenite problematice sau făcute problematice prin îndoială instituţionalizată şi le so'uţionăm sau respingem pe bază de argumente. Nivelul de învăţare pe care îl permite o formaţiune socială ar putea să depindă de faptul dacă principiul de organizare al societăţii îngăduie a) diferenţierea între probleme teoretice şi practice şi b) trecerea de la învăţarea non-reflexiva (preştiinţifică) la învăţarea reflexivă.”60 Acesta nu este doar drumul individului de la naştere până la final, ci chiar calea străbătută de umanitate de la origini şi până în veacul al XXI-lea. Impunând anumite figuri decisive, gândirile fondatoare ancorează popoarele şi civilizaţiile în spirit, în durată şi în tradiţie. Ele asigură, din acel punct, continuitatea temporală, nu există spirit fără durată şi memorie. A fonda înseamnă să spui moştenitorilor ce le revine în mod legitim, să dai, prin testament, un sens celor transmise.61 Să laşi urme care pot fi îndreptar pentru cei care caută cărările vieţii şi ale ştiinţei.
Gândirea populară este o primă dovadă în acest sens: ea face deosebire între problematica teoretică şi practică, pe de o parte, şi între învăţarea empirică şi cea reflexivă, pe de altă parte. Vom exemplifica prin concepţia ţăranului român despre direcţie, prima treaptă a trecerii spre ceilalţi, adică spre cunoaşterea reflexivă. „Neobosit încercat în condiţia sa, scrie Ernest Bernea,  spiritul acestui om a răspuns tuturor problemelor la un nivel etnografic, dar cu o bogăţie de forme puţin obişnuite. Adâncă şi mult nuanţată, inteligenţa omului ce aparţine satului tradiţional se desfăşoară într-un adevărat proces, joc continuu între elementele de observaţie cu acelea de imaginaţie, pe un fond cerebral şi emoţional totodată, nu întotdeauna coerent, dar mereu substanţial şi autentic.”62
Să dăm cuvântul opiniilor anonime:
„Înainte e mai de cinste, e mai frumos. Înainte merge bărbatu, că asta-i cinstea ce i-o dă femeia lui. Înainte e mai de cinste şi în urmă e mai puţin ; înainte e loc luminos şi plin, în urmă, mai umbrit. înainte e aşa ceva mai cu putere, mai cu îndemn, e loc de frunte. În urmă e loc mai slab, că d-aia e urmă. Zici că ceva e înainte înseamnă că e mai bun, e mai de preţ. Înainte e capu ; în urmă e coada.” 63
Dacă direcţia poate avea sensuri deosebite, a merge înainte însemna un act determinat precis de un anume sens, acela de afirmaţie, de creaţie: „înainte e aşa ca şi cînd începi ceva, când faci ceva de creşte. Vezi aşa e lumea asta făcută, că tot înainte e bine să mergem ; cînd mergi înainte, dai înainte” .64
Aceasta orientare are o semnificaţie majoră. Cetatea elenă  era proiectată după o schemă spaţială. Triburi, tritii, deme sunt toate desemnate pe pămînt ca tot atîtea realităţi ce se pot înscrie pe o hartă. Acest spaţiu are un centru; oraşul, ce constituie într-un fel nucleul omogen ai Aticei, şi în care fiecare trib este reprezentat. Chiar în centrul oraşului, agora, reorganizată şi remodelată, formează un spaţiu public, clar circumscris, delimitat de acum înainte prin borne. Centrul reproduce în spaţiu aspectele omogenităţii şi egalităţii, şi nu ca pînă acum, pe cele ale diferenţierii şi ierarhiei.65 Bornele arată spaţiul interior dar definesc şi ieşirea. Raportat la ele eşti înăuntru sau afară, te situezi înaintea lor sau înapoi.
Cât de profund influenţează viaţa sufletească a omului acest mod de a înţelege raportul înainte-înapoi şi cât de profund afectează această credinţă că nu e bine să te întorci din drum, ne-o dovedesc unele cazuri cînd raportul, devenit şi un raport dintre gînd şi faptă, ajunge la unele forme şi sensuri pe care le-am putea numi dramatice :
„Dacă plec la drum, nu mă întorc. Da' şi dacă nu mă întorc şi de-am gîndit, tot nu e bine. Dacă mă-ntorc şi rămîn, dacă nu mai fac drumu, şi aşa nu e bine”.
Bernea afirmă că aici este vizibilă o strînsă legătură între cale şi scop, „atât de strînsă încît se poate vorbi de un determinism spiritual. Cale şi scop, început şi sfîrşit, se presupun pînă în a se determina ca existenţă. Noţiunea de direcţie „este deci strâns legată de finalitate şi se defineşte în primul rînd prin ceea ce-i aparţine ca sens.”66 Direcţia îţi poate sugera nu doar spre ce te îndrepţi, ci şi ce te poate aştepta: închidere sau deschidere. Iar libertatea, ne aminteşte Noica, înainte de a fi a conştinţei, este a logos-urilor, care se încrucişează şi înfruntă în cîmpul ei, năzuind fiecare să se afirme şi afirmîndu-se toate, impunându-se toate unei conştiinţe care nu mai putea decât să se lase tiranizată de ele. Căci, spre deosebire de aparatul de recepţie, conştiinţa că orice argument poate fi susţinut te lasă invadat de toate.67 Iar invadare cere ieşirea din constrângere şi opţiune, care duce la ieşirea-intrarea în sinele propriu al culturii esenţiale.
Categorie: Referate Comunicare | Adăugat de: Upsy-Dupsy (27-Ianuarie-12) | Nivel: Facultate
Vizualizări: 570 | Tag-uri: Identitate şi alteritate culturală, Comunicare Interculturală II. Ident, Comunicare Interculturală cap 2 | Nota Referat: 0.0/0
Total comentarii : 0
Name *:
Email:
Code *:
Cauta un referate
Meniu site
Info
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Mini-chat
200
Statistici

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0