Cultura si civilizatia persana - Referate Istorie - Referate, referate online pentru liceu si facultate...... - Carturarul-ALL
Marţi, 06-Decembrie-16, 10:50 PM
V-aţi înregistrat ca Vizitator | Grup "Vizitatori"Bine aţi venit Vizitator | RSS

Carturarul-All : Referate de Nota 10

Referate, referate online pentru liceu si facultate......

Principală » Back Referate » Referate Istorie

Cultura si civilizatia persana
   Cadrul geografic si istoric

    Cuprins între fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian, podisul iranian se întinde pe o suprafata de trei milioane de kilometri patrati. Pe acest teritoriu s-au încrucisat – înca dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si China, pe de alta parte cu tarile din bazinul rasaritean al Mediteranei. În acest spatiu s-au nascut, s-au dezvoltat, s-au înfruntat regate, imperii si civilizatii diverse. Istoria Persiei a fost strâns legata – în antichitate si în perioada de început a Evului Mediu – cu istoria Asiriei si Babilonului, a Egiptului, Greciei si Romei, a Bizantului si Islamului. Zona prin excelenta de contacte între Orient si Occident, Persia a receptat si a asimilat, a transmis sau a intermediat experienta istorica a multor popoare din jur, creând ea însasi si difuzând forme culturale si de civilizatie originale.
    Clima podisului iranian era marcata de contraste mari de temperatura. În linii mari, jumatatea de sud a podisului era favorabila agriculturii si pomiculturii, în timp ce partea nordica – o imensa stepa, cu prea putine oaze – avea un teren bun doar pentru pasuni. Pe lânga fauna actuala, în antichitate mai traiau aici si tigri, ursi si o specie de lei, mai mici însa si mai putin periculosi decât speciile de azi. Muntii care înconjoara podisul din aproape toate partile erau bogati în minereuri de fier si plumb, în diorit si alabastru; desertul centre – în zacaminte de sulf; iar vaile râurilor – în pietre semipretioase.
    Primele asezari omenesti sunt atestate arheologic pe podisul iranian chiar din mileniul al V-lea î.e.n. Spre sfârsitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici miscari masive de populatii nomade (bine cunoscute în istoria antica a Orientului Apropiat: elamiti, gutti, kasiti etc.) care, coborând din regiunile muntoase, îsi îndreptau turmele spre bogatele câmpii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau sa migreze numele Aryanam, "tara arienilor” – ceea ce înseamna "a nobililor”; de unde, denumirea tarii de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominatiile succesive: araba, mongola si turca) a fost schimbata în Persia.

  Organizarea militara si administrativa

    Principalii stâlpi ai prestigiului si fortei Imperiului persan au fost armata si administratia. Tocmai acestea si sunt domeniile – alaturi de cel al religiei – în care persanii si-au adus contributia lor originala în istoria civilizatiei si culturii.
    Regii mezilor au folosit experienta si organizarea militara a asirienilor, creând detasamente speciale de lanceri, de arcasi si de calareti. Cirus I n-avea o armata nationala, ci o armata de mercenari, recrutata din rândurile popoarelor supuse, armata ale carei detasamente erau conduse de ofiteri din tarile respectivilor soldati. Regii persani îsi aveau o garda personala formata din 4 000 de pedestrasi si calareti, toti din rândurile nobilimii. Singurul corp de armata permanent îl formau 10 000 de calareti de elita, care purtau numele de "nemuritori” (în sensul ca numarul lor trebuia sa ramâna fix, acelasi).
    Forta armatei persane consta în cavalerie. Calaretii – recrutati din rândurile nobilimii – erau înarmati cu o sabie dreapta, buzdugan, secure si un fel de lasso. Urmau arcasii, calareti care trageau din fuga calului, - o tactica a carei mare eficienta s-a dovedit în luptele contra detasamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcasilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor. Masa mare de pedestrasi – tarani prost înarmati – nu conta prea mult. Detasamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinara forta de soc. De pe tronul sau, înconjurat de steaguri si protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoana conducea operatiile militare.
    Persanii practicau tactica replierii, retragându-se în fata inamicului dupa ce ardeau totul în urma lor, sau dupa ce provocau inundatii. Înainte de începerea unei batalii avea loc ceremonia purificarii rituale si a invocarii cerului. Pentru a se cunoaste exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la începutul luptei o sageata într-un cos; la sfârsitul luptei fiecare îsi lua înapoi sageata; numarul sagetilor ramase indica numarul celor ucisi.
    Daca în materie de stiinta militara persanii nu erau întru nimic inferiori romanilor, acelasi lucru se poate spune si în ce priveste organizarea administrativa a tarii.
    Darius si-a împartit imperiul în 23 de provincii (numar la care s-au adaugat apoi alte trei), având în frunte fiecare câte un guvernator, numit satrap ("îngrijitorul tarii”). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai înalte familii nobile, el raspundea direct în fata regelui. Satrapul raspundea si de perceperea darilor care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie. Raspundea de recrutarea oamenilor în timp de razboi (când era decretata mobilizarea totala), precum si de administrarea în provincia sa a justitiei. Alaturi de satrap – în sarcina caruia deci cadea exclusiv administratia civila – era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzând direct numai de rege. Pe lânga un înalt functionar însarcinat cu perceperea darilor, satrapul mai avea alaturi si un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala. În sfârsit, pe lânga contactul permanent si direct cu guvernatorul militar, regele îsi mai avea (pentru a-i controla pe satrapi si pentru a le verifica obedienta) si un corp speciali de inspectori, numiti "urechile regelui”. Acestia vizitau o data pe an – sau inopinat, chiar de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; în caz de nevoie puteau dispune si de forta armatei. În perioada arsacizilor functia de satrap a devenit în general ereditara.

    Populatia persana propriu-zisa – de aproximativ o jumatate de milion abia – era scutita de darile mari; în schimb asupra ei grevau sarcinile administrative si îndatoririle de ordin militar. Pentru a face fata imenselor cheltuieli (ale armatei, curtii regale, aparatului birocratic, lucrarilor publice, si altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietatilor funciare nesfârsite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de razboi, taxele si impozitele interne, tributul platit de tarile supuse s.a. Impozitele erau stabilite – în functie de zona geografica si de recoltele obtinute – pe genuri de proprietati (pe casa, pe gradina, pe vite, etc.) Cei lipsiti de proprietati funciare plateau taxe personale fixe, anuale; dar si taxe extraordinare: cu ocazia nasterii unui copil, pentru o casatorie, s.a.

Societatea persana. Regalitatea

    Organizarea societatii persane a ajuns – în perioada sassanida – la o ierarhie foarte precisa si rigida.
    Întreaga viata si civilizatie persana era structurata în functie de pozitia proeminenta a aristocratiei. Societatea era împartita în patru clase, închise; trecerea dintr-o clasa în alta de era – cu extrem de rare exceptii – imposibila. Aceste clase erau: a preotilor, a militarilor, a functionarilor si a poporului. În interiorul acestor clase existau diverse subdiviziuni. De pilda, în clasa functionarilor erau inclusi si scribii, si astrologii, si poetii de curte; în rândul poporului intrau nu numai taranii, ci si negustorii si mestesugarii. În acest sistem nu erau considerati si sclavii de razboi (sclavia rezultata din vânzarea copiilor sau a debitorului nu exista în Persia), care n-au avut nici un rol important în viata economica.
    Clasa preotilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea functia sa spirituala, ci si de o mare influenta în viata sociala si economica; o influenta cu atât mai mare cu cât ea dispunea de considerabile proprietati imobiliare si de venituri provenite din donatii, precum si dintr-un fel de "amenzi religioase” pe care la aplicau, arbitrar, celor "care pacatuisera”. Preotii erau organizati într-o ierarhie precisa si complexa, conducându-se dupa legile lor proprii, si deci formând un fel de stat în stat. Prin pozitia sa sociala si puterea sa economica, prin atitudinea, atributiile si întreaga sa activitate, clerul – care în epoca ahemenida a devenit cler al religiei de stat – servea puterea politica centralizata.
    Clasa conducatorilor militari si clasa înaltilor functionari ai statului proveneau din rândurile aristocratiei. În sânul acesteia, locul de frunte îl ocupau "cele sapte familii”. Nobilii mari proprietari de pamânturi se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (Într-un timp ajunsesera chiar sa fie ei cei care îl alegeau pe rege). Existenta lor era împartita între razboaie, vânatoare, banchete si placerile haremului. Cu timpul – în epoca sassanida – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de sah si pentru diferite jocuri cu mingea; totodata însa cultivau si poezia, muzica si chiar stiintele. Marii nobili, latifundiari, traiau în capitala, în anturajul de curte. Nobilimea mijlocie traia pe proprietatile ei. În ce priveste mica nobilime, aceasta nu se deosebea prea mult de "capeteniile satelor”. Toti nobilii însa, din toate categoriile, se considerau vasali ai regelui.
    Taranii – "oamenii liberi” – erau liberi numai în teorie; practic, ei erau iobagi, supusi numeroaselor corvezi si platii dijmelor. De asemenea servituti erau scutiti numai cei o jumatate de milion de locuitori din provincia Fars, considerati persii "puri”. Taranii erau legati de pamânturile pe care traiau, putând fi vânduti unor noi proprietari odata cu mosiile pe care traiau si lucrau. Printre celelalte sevituti, taranii aveau si obligatia de a presta serviciul militar în timp de razboi, ca pedestrasi; ei trebuiau sa-si procure singuri echipamentul si armamentul, fara sa primeasca nici o solda si nici o alta recompensa. Populatia modesta a oraselor (de exemplu, mestesugarii si negustorii) era mai avantajata: platea doar taxele personale, asemenea taranului, în schimb era scutita de a presta serviciul militar.
    Într-o vreme – în epoca sassanida – statul persan cautase sa se intereseze de situatia muncitorilor, reglementând conditiile de munca si cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate, - si diferentiate în functie de vârsta, de sex si de calificare. Se pare ca ar fi existat chiar si centre de angajare a muncitorilor (cel putin pentru lucrarile publice).

    În vârful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. În contextul istoriei antichitatii, ideea monarhiei de mandat si de drept divin nu este o idee noua. Nu e noua nici ideea ca îndatorirea regelui este sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa vegheze asupra aplicarii legilor si sa-l protejeze  pe cel slab si asuprit. Aceste prescriptii – asupra carora Codul lui Hammurabi insista în mod deosebit – se gaseau formulate si în doctrina regalitatii Egiptului antic. Dar nicaieri acestea nu sunt exprimate cu atâta claritate si într-un mod atât de staruitor ca în declaratiile regilor persani: "Eu am iubit dreptatea si am urât minciuna; am vrut sa nu se faca nici o nedreptate vaduvei si orfanului; l-am pedepsit  cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am rasplatit” – afirma cu mândrie într-o inscriptie Darius. De asemenea, monarhul persan tinea sa fie considerat si trebuia sa apara în ochii supusilor sai ca un model de luptator. "M-am dovedit a fi cel mai bun calaret si cel mai bun arcas; am fost cel mai iscusit dintre toti vânatorii; orice lucru eram în stare sa-l fac cel mai bine” – spunea acelasi Darius.
    Spre a-si spori si mai mult în ochii supusilor lumina supremei sale demnitati, dându-i totodata si o aura de mister, regele tinea sa ramâna cât mai inaccesibil. Traia închis în palatele sale, nevazut nici chiar de înaltii demnitari ai curtii – decât în ocazii exceptionale. Se în schimb de muzicanti, care erau foarte stimati, luau parte la ceremonii si îl însoteau pe rege la vânatoare. Vânatoarea era placerea aleasa a regilor persani; vânatoarea în parcuri închise în care erau tinuti tigri, o specie mai mica de lei, apoi mistreti si ursi, onagri si gazele, struti si pauni.

Agricultura. Mestesugurile

    Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic si social al Imperiului persan au cunoscut o evolutie fireasca de-a lungul celor patru perioade istorice, - ahemenida (550-331 î.e.n.), elenistica seleucida (331-250 î.e.n.), arsacida (360 î.e.n. – 224 e.n.) si sassanida (224-651).
    Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrara lucrata de taranii legati de pamânt si (mai putin) de sclavii prizonieri de razboi. Mica proprietate agrara s-a pastrat mai ales în provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, - dar si aici în proportie redusa. Se produceau cu precadere orz si grâu, se cultivau maslinul si vita de vie, se practica pe scara larga apicultura, se cresteau vaci, capre, oi si animale de povara (cai, asini si catâri). Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima data o irigatie a terenurilor prin canalizare si, probabil (ca în Grecia timpului), o asanare a terenurilor mlastinoase.
    În timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante; multe au trecut în aceasta epoca din Iran în Europa meridionala (bumbacul, lamâiul, maslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat si tehnica agrara; au început sa se practice trei asolamente anuale de cultura, au aparut noi procedee de irigatie si noi metode de cultivare a vitei de vie. Marile proprietati (ale coroanei, ale templelor, ale nobililor) au fost fractionate spre a fi distribuite oraselor sau coloniile militare. Ca urmare, multi tarani legati de pamânt au devenit arendasi, iar cei de pe pamânturile daruite oraselor au devenit tarani liberi: aceasta a fost marea opera politica si sociala a epocii seleucide.
    Dar sub dinastiile partilor, în perioada Arsacizilor, au aparut din nou marile latifundii. Mica proprietate a disparut încetul cu încetul, taranii si-au pierdut libertatea, devenind tot mai oprimati de marii proprietari. Se noteaza acum progrese în zootehnie, nu însa si în tehnica agricola. Este perioada când din China s-au adus piersicul, caisul si viermele de matase; iar din India, trestia de zahar.
    Si în epoca sassanida baza economiei a continuat sa ramâna agricultura. Nu s-a înregistrat însa acum decât o agravare a situatiei taranului. Trecerea spre modul feudal de productie devine tot mai evidenta: pe proprietatea nobilului domina sistemul economiei închise, taranul produce tot necesarul consumului pentru stapânul sau, de la grâu, carne si untdelemn, pâna la vin si fructe.

    Mestesugurile au început sa ia o dezvoltare la orase înca din epoca ahemenizilor; pe marile mosii însa productia artizanala încredintata servilor a continuat. Latifundiile îsi aveau propriii lor mestesugari (dulgheri, tâmplari, fierari, tesatori, morari, etc.). Mestesugarii din orase lucrau, de pilda articole de îmbracaminte, dar si bijuterii si vesela, de bronz, argint si aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obtinute si din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus în special din Asia Mica, Liban si India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru si Palestina, din Liban si Asia Mica, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea Caucazului meridional. Carierele din muntii Elamului furnizau cantitati suficiente de marmura pentru constructia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate în pietre semipretioase, în special turcoaza si cornalina.
    În timpul dinastiei Seleucide, olarii, tesatorii, incizorii si cizelatorii si-au intensificat si si-au perfectionat productia. Alte mestesuguri s-au perfectionat sub dinastia Arsacida, pielaria, productia de arme si a obiectelor de sticla. În epoca sassanida statul nu se îngrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever si asupra atelierelor particulare – care produceau articole necesare în primul rând curtii, armatei si administratiei, - stabilind preturile produselor si salariile lucratorilor. De remarcat faptul ca în aceeasi epoca sassanida au început sa se constituie anumite corporatii de mestesugari, - un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei medievale.


 Comertul. Transporturile

    Practica comertului nu era tinuta de persani în mare cinste; de aceea comertul a ramas aici, în mare parte, pe mâna strainilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.
    Comertul persan a fost puternic stimulat, înca din epoca ahemenizilor, datorita realizarii unitatii politice a întregului Orient Apropiat sub persani, împartirii imperiului în satrapii conduse de o administratie centralizata, crearii unei bune retele de transport si comunicatii, sistemului perfect de stabilire si percepere a taxelor si impozitelor, precum si afluxului de aur si argint în cantitati imense în trezoreria statului. Considerabil stimulat a fost comertul persan si de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui sistem unic de masuri si greutati, si mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mica de argint aparuse înca din sec. VII î.e.n.; dar adevaratul sistem monetar bimetalic (cu monede de aur si argint) dateaza din secolul urmator, când regele Cresus l-a introdus în tara sa, în Lidia, si dupa ce apoi – la sfârsitul aceluiasi secol al VI –lea î.e.n. – Darius l-a adoptat si în imperiul sau.
    Gratie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut stabili, înca de la începutul imperiului, relatii comerciale externe de o extindere geografica (din Grecia pâna în India si Ceylon) si de un volum de schimburi necunoscute pâna la acea data. Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns pâna în regiunea Dunarii si a Rinului. Navigatorii întreprindeau mari calatorii de explorare, de la gurile Indusului pâna în Egipt, ajungând mai târziu chiar pâna în zona Gibraltarului. În secolele VI-V î.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel mai înalt: Persia importa vase de bronz si obiecte de podoaba din Egipt, ambra din regiunile nordice, spade si scuturi din tinuturile Marii Egee, tesaturi din Corint, Milet si Cartagina.
    Interesant de notat este faptul ca aparitia si raspândirea monedei a favorizat si dezvoltat comertul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut în Mesopotamia înca din mileniul al II-lea î.e.n.; dar în Persia, deosebirea era ca în timpul dinastiei Ahemenide "bancile” nu apartineau statului, ci în aceasta epoca se înfiintasera aici adevarate "banci” particulare.
    Sub Seleucizi, Persia exporta articole de îmbracaminte si obiecte de podoaba, fier si cupru, plumb si pietre semipretioase, covoare si câini de rasa, - importând, printre altele, aur în mare cantitate din India, Armenia si regiunea Caucazului. Regii seleucizi acaparasera aproape toate bogatiile tarii, organizând un aparat fiscal centralizat extrem de riguros. În perioada urmatoare volumul exportului a crescut, în schimb la import au aparut articole noi: papirus, purpura. În cele din urma, au aparut elemente noi care au dinamizat mai mult comertul "mondial” iranian. S-au format colonii stabile de negustori, - mai ales sirieni si evrei. "Casele comerciale” exportatoare s-au specializat; negustorii angajati în comertul interior de asemenea. Dar fenomenul cel mai important a fost aparitia "politei”, într-o forma noua. Cu toate acestea, în epoca sassanida comertul exterior persan a stagnat din cauza ca statul, stapân pe importante monopoluri si impunând o fiscalitate excesiva, intervenea prea mult în afacerile negustorilor, ceea ce împiedica mult functionarea normala a liberului schimb.

    Un progres cu totul remarcabil l-au înregistrat si mijloacele de transport de-a lungul perioadelor celor patru dinastii.
    În timpul primei dinastii persane au fost pietruite portiunile de drumuri deteriorate de intemperii. În sec. IV î.e.n. s-a inventat un mijloc de protectie a copitelor animalelor de povara, constând dintr-un învelis de arama, sau confectionat din par de capra ori de camila. (Potcoava va fi inventata în sec. II sau I î.e.n.). În acest timp constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au construit nave cu o capacitate de 200-300 tone încarcatura (sau nave fluviale de 100-200 tone), corabii cu pânze si vâsle care puteau parcurge pâna la 80 de mile marine într-o zi.
   Sub a doua dinastie s-au organizat expeditii maritime de explorare. O mare flota având baza în Golful Persic asigura legaturile cu Marea Rosie înspre vest; iar sper est, cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine întretinute. Paza era asigurata de puncte militare fixe. Caravanele care strabateau desertul aveau la dispozitie hanuri si rezerve de apa potabila. Toate aceste conditii asigurau deplasari si transporturi cu o rapiditate care nu va fi depasita – în nici un punct al globului – pâna la aparitia masinii cu vapori.

Dreptul. Justitia


    În regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica sursa a dreptului. Hotarârile lui deveneau legi imuabile; legi care, pretinzându-se ca îi erau "inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda, însemna ca exprimau însasi vointa divinitatii. În consecinta, a încalca hotarârea regelui (deci legea) însemna o grava crima de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabila adusa chiar divinitatii.
   Ca urmare, n-a existat un cod de legislatie persana compact si organic, stabil si unic. Când Darius s-a gândit – cel dintâi – sa dea statului sau o armatura legislativa adevarata, el a pus sa i se consemneze hotarârile pe tablite de arama, pe stele de piatra sau pe papirus, - documentele care erau trimise apoi spre cunostinta în diferite puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse îsi pastrau propria lor legislatie). Hotarârile-legi ale lui Darius par sa fi fost inspirate adeseori de Codul lui Hammurabi, pe care consilierii regelui persan îl cunosteau demult.
   Textele legilor hotarâte de rege erau redactate de preoti – care multa vreme au îndeplinit si functia de judecatori. Mai târziu, locul lor a fost luat de judecatori laici. La sate, "capetenia satului” era si judecatorul local. Judecatorul suprem era regele – care însa îsi putea delega un reprezentant pentru a judeca în ultima instanta. Oricine putea face apel la rege. Acesta tinea – în fata poporului – scaun de judecata de doua ori pe an. (Asa procedau cel putin primii regi sassanizi). Dupa rege, venea curtea suprema de justitie, compusa din sapte membri; apoi, numeroasele tribunale raspândite în toate orasele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau fixate anumite termene pâna la care trebuiau sa judece cauzele prezentate. Împricinatul – care nu se putea descurca în multimea de legi ce se adunasera de-a lungul timpului – putea fi sfatuit de "oratorii legii”, - un fel de avocati, care se ocupau si de întregul mers al procesului. În hotarârea pe care urma sa o ia, tribunalul trebuia sa tina seama si de persoana morala, de trecutul si de meritele acuzatului. Judecatorii erau numiti pe viata; dar în caz de coruptie dovedita, erau înlaturati si pedepsiti cu moartea.
    Pedepsele erau în general de o cruzime pe care numai asirienii o egalasera. Pedeapsa cea mai usoara (si care în unele cazuri putea fi înlocuita cu o amenda) consta în lovituri de bici: între 5 si 200. Numarul maxim de lovituri era administrat celui care otravise câinele unui pastor (în timp ce pentru un omicid involuntar erau prevazute numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o crima savârsita de cineva sa fie pedepsita întreaga familie. Crimele si delictele cele mai grave erau pedepsite cu mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu însemnarea cu fierul rosu, sau cu moartea. Crimele pentru care era prevazuta pedeapsa cu moartea erau: tradarea, sodomia, asasinatul, vina de a fi patruns în viata intima a regelui, sau de a se aseza chiar si întâmplator pe tronul regal…Pedeapsa capitala era executata prin otravire, tragerea în teapa, rastignire, spânzurare cu capul în jos, lapidar, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenusa înfierbântata, îngroparea de viu pâna la gât, si alte asemenea orori.

  Familia

   Asemenea cruzimi si barbarii autorizate de dreptul persan contrastau cu frumoasele calitati morale ale poporului. Persanii erau cunoscuti ca oameni blajini, generosi, ospitalieri, politicosi, chiar ceremoniosi.
Regimul familial si viata de fiecare zi a familiei erau în multe privinte la un nivel moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se mentinuse, fireste, si în Persia poligamia – dar de consideratie si de drepturile de stapâna a casei se bucura numai una din sotii, numita "privilegiata”. În familia regala si în familiile nobililor casatoriile între frate si sora erau – ca în Egipt – frecvente. Casatoria se contracta prin plata unei suma de bani parintilor logodnice. Femeia datora ascultare absoluta barbatului ei. Pe de alta parte, ea putea sa posede bunuri materiale si sa dispuna liber de ele; putea sa conduca treburile sotului în numele lui; putea sa circule în public cu fata neacoperita de val. De aceste libertati se bucurau mai mult femeile sarace. Femeile din rândurile aristocratiei duceau o viata în izolare, puteau iesi numai cu fata acoperita,  nu aveau voie sa se întâlneasca în public cu barbati, iar dupa ce se casatoreau nu puteau avea nici un fel de relatii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin. Un regim de o severitate care explica de ce niciodata femeile nu erau reprezentate nici în arta plastica, nici mentionate în inscriptii.
   Se pastra în Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: daca sotul deceda fara sa fi avut copii de sex masculin, vaduva se casatorea cu ruda cea mai apropiata. Daca însa sotul ramânea vaduv fara sa aiba baieti (care totdeauna erau preferati fetelor), ruda lui mai apropiata lua în casatorie pe una din fetele  sau nepoatele lui: iar copilul de sex masculin nascut din aceasta casatorie era considerat fiul si deci mostenitorul vaduvului dupa ce acesta deceda. Daca sotul deceda fara sa fi avut o fata, cu o parte din mostenirea lui se înzestra – se "cumpara” – o fata pentru a o marita cu o ruda apropiata a defunctului. Daca tatal deceda si copiii lui nu ajunsesera înca la vârsta maturitatii, acestia erau pusi în tutela vaduvei. Respectarea întocmai a acestor uzante era sever controlata de preoti. Acestia procedau la împartirea mostenirii (modalitatile partajului erau foarte complicate); iar daca defunctul nu lasase nici o avere, preotii erau cei care se îngrijeau de funerarii si de soarta orfanilor sai minori.

    Nasterea unui copil de sex masculin era întâmpinata cu mare bucurie. Parintilor li se aduceau daruri; chiar regele facea în fiecare an daruri parintilor cu multi copii. Daca se dovedea ca copilul nu daduse ascultarea cuvenita tatalui, o parte din mostenirea ce îi revenea de drept de la tatal sau îi ramânea mamei. De educatia copilului se ocupa mama; iar de la vârsta de cinci pâna la sapte ani, tatal. Apoi copiii (celor bogati) urmau scoala, care era tinuta de preoti fie în incinta templelor, fie la locuinta lor. În aceste scoli studiile durau pâna la vârsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu respectivele comentarii; elevii învatau scrierea cuneiforma, învatau legendele si traditiile referitoare la zeii si la eroii iranieni capatau notiuni de religie, de medicina si de drept; în fine, erau initiati în treburile publice si în practicile cancelariei regale.
    Educatia astfel dirijata urmarea în principal sa le asigure tinerilor pregatirea necesara în vederea viitoarelor functii administrative sau militare care îi asteptau. Iar pentru a-l obisnui pe tânar cu viata grea a soldatului, exercitiile si instructia la care erau supusi erau foarte dure: tinerii executau lucrari agricole istovitoare, faceau marsuri lungi pe arsita si pe ger, calareau pe cai naravasi, erau alimentati foarte prost; sau erau pusi sa treaca înot un fluviu, cu tot echipamentul si armamentul personal. Grecii admirau educatia data tinerilor persani, despre care Herodot (simplificând însa lucrurile) spune: "Tinerii persi sunt învatati trei lucruri: sa citeasca, sa traga cu arcul si sa spuna totdeauna adevarul”.

Viata cotidiana

   Locuintele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei din caramida nearsa, de argila amestecate cu paie tocate; numai cei foarte bogati îsi puteau permite sa aiba case din caramida arsa (combustibilul fiind foarte rar). Acoperisul era din bârne din lemn peste care se întindeau rogojini acoperite cu lut. Casele bogatilor erau construite în jurul unei curti interioare, în care se afla instalata si o cada mare pentru apa menajera. Nobilii imitasera casele grecesti, adaugându-le un atriu deschis, sustinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pamântul batut se întindeau covoare de obicei tesute în casa.
   De dimensiuni modeste erau si cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. În schimb cornisele usilor si ale ferestrelor erau din marmura, peretii erau tencuiti si zugraviti în verde; iar vesela era de o bogatie si de un rafinament artistic neîntrecut în Antichitate de nici o alta tara. Când Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prazii însuma – printre alte comori – pahare de aur masiv în greutate totala de 2.216 kg, iar cupele mari, încrustate cu pietre pretioase, cântareau 1.697 kg!

    Aristocratii si bogatasii persi erau renumiti pentru eleganta ostentativa si fastul excesiv pe care îl afisau în îmbracaminte si bijuterii. Nobilii purtau parul lung si îngrijit ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanturi de aur si bratari de argint. Deosebit de luxoasa era îmbracamintea celor zece mii de ostasi din corpul "nemuritorilor”: splendide vesminte de brocart, tunici cu mâneci largi si garnisite cu pietre semipretioase. Armele, de asemenea: extremitatea inferioara a lancilor a noua mii dintre "nemuritori” era din argint masiv, iar lancile celorlalti o mie (deci ale ofiterilor) era din aur masiv.
Acelasi gust si fast se noteaza si în obiceiurile, traditiile si la serbarile persilor.
   Sarbatoarea religioasa dedicata zeului soarelui Mithra – sarbatoarea oficiala cea mai importanta – era si sarbatoarea Anului Nou. Cu aceasta ocazie regele organiza si prezida sacrificii si ceremonii solemne; dupa care participa la banchetul la banchetul care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre si de dezlantuite betii. La aceasta sarbatoare persii obisnuiau sa-si faca daruri unii altora, în familii se aranjau ospete, servitorii capatau haine noi, soldatii primeau o solda în plus, supusii aduceau si ei daruri satrapilor si nobililor; la sfârsitul ospetelor grandioase la curte, regele daruia saracilor cantitati de mâncare si de bautura ramase neconsumate.
Sarbatoarea cu caracter laic cea mai importanta era seara de ajun a Anului Nou, când familiile si prietenii se adunau în jurul celei mai copioase mese pe care si-o puteau permite. În alte ocazii, când sarbatoreau o veste buna sau un eveniment familial fericit, persii obisnuiau sa iasa si sa împrastie pe strazi ramuri de mirt. În schimb, în ocazii triste (o înfrângere militara, sau la moartea unui rege) îsi radeau parul si barba, îsi sfâsiau vesmintele, iar cailor le taiau coama.

Rudimentare cunostinte stiintifice

Contributia persilor în domeniul stiintei a fost – pâna la o data târzie, sec. V e.n. – neînsemnata. Cel putin, nu ni s-au pastrat texte stiintifice, nimic care sa ne dea vreo indicatie asupra unor principii, conceptii sau macar simple cunostinte stiintifice. Exceptie fac doar câteva incidentale si vagi aluzii din Avesta la domeniul medicinei, dar fara nici un amanunt privind practica medicala.
   Tot ceea ce stim este ca medicina era practicata – cel putin la început – de preoti într-o forma în care predomina vrajitoria; ca, începând din sec. IV î.e.n., medicii persi – ale caror onorarii erau stabilite de lege (ca în Codul lui Hammurabi) tinându-se seama si de conditia sociala si economica a bolnavului – erau organizati în corporatii; si aici medicii se împarteau, ca la greci, în trei categorii; cei care "foloseau cutitul”, chirurgii, cei care tratau cu ajutorul plantelor, adica medicii propriu-zisi, si cei care vindecau cu cuvântul, adica magicienii si vrajitorii. Acestia din urma erau mai pretuiti decât toti.
Se mai cunosteau apoi unele preocupari, sporadice si vagi, de organizare a calendarului – si cam atât. În schimb persii s-au servit de cercetarile si de rezultatele prestigioase a Babilonului; precum si – înca din sec. VI î.e.n. – de contributia învatatilor, mai ales a medicilor, veniti din Grecia.
Dar în domeniul tehnicii, persii au avut realizari demne de mentionat. Astfel: pentru irigarea terenurilor ridicau apa din râu pâna la nivelul orgoarelor cu ajutorul rotii prevazute pe circumferinta cu un sistem de galeti: o inventie – în uz si azi în unele tinuturi orientale – care se considera ca apartine persilor. Apeductele lor aduceau apa prin conducte subterane – pentru a o feri de evaporare si a o pastra curata – pâna în bazinul-rezervor. Iar modul lor de prelucrare a metalelor, de confectionare a obiectelor de ceramica dovedeste o tehnologie foarte înaintata pentru acele vremuri.
Mai târziu, stiinta persana s-a afirmat în primul rând prin prestigiul medicilor. În sec. V e.n. exista la Gonde Sahphur o scoala de medicina care a avut o importanta deosebita în dezvoltarea stiintei medicale arabe. În acest centru stiintific – o adevarata academie, - pe lânga învatamântul medical si practica clinica, s-au tradus în siriana si persana lucrari de medicina grecesti si indiene.
Oamenii de stiinta persani care în secolele VII-VIII trecusera la Islam si adoptasera limba araba au avut un rol considerabil în introducerea patrimoniului culturii elenistice în civilizatia islamica: prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice ei au pregatit limba araba pentru noul sau rol de transmitere a stiintei grecesti. Atât prin aceasta activitate cât si prin cea de cercetari personale, oamenii de stiinta persani vor fi integrati în mare miscare stiintifica si culturala araba – sau, mai precis: islamica.

Arta persana. Arhitectura


O contributie de o relativa originalitate au adus persii si în arta.
Arta persana este în cea mai masura de import, o arta în care sunt amalgamate conceptii, stiluri, motive si tehnici extrapersane, - o arta compozita. În ansamblul culturii persane arta detinea un rol secundar. Situat între doua lumi, a Orientului si a Occidentului, mentinându-se în contact permanent cu arii diferite de cultura, vechi si originale, Imperiul persan a împrumutat elemente diverse de la fiecare, fara sa reuseasca (în general vorbind) sa le si contopeasca, sa le reelaboreze într-o sinteza de reala si valoroasa originalitate.
  Sub acest raport contributia persana mai de relief este limitata la domeniul arhitecturii.
Dar în aceasta arhitectura lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele monumentale – în afara mormintelor regale sapate în stânca. Templele lipsesc, pentru ca vechii persi considerau ca zeului apartinându-i toata lumea nu trebuie sa fie închis în cadrul unor cladiri. Se multumea numai cu altare de mici dimensiuni, cum ar fi altarul pe care era întretinut permanent focul sacru, în apropierea caruia se afla altarul considerat adevarat, cel pe care se oficiau sacrificiile.
    Impresionante în schimb erau palatele regale. Pentru constructia lor se aduceau din alte tari materialele si mesterii, în special din Egipt, India si Grecia. Primii regi ai Persiei îsi construisera drept palate niste locuinte din lemn de cedru si de chiparos, cu exteriorul învelit în placi de metal. Mai târziu, palatele regale au fost construite pe o esplanada înaltata la 6 m si chiar pâna la 15 m, lunga de circa 500 m si larga de 300 m.
Monumentul prin excelenta al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era înaltat pe o terasa rectangulara (cladita din blocuri mari de piatra) având laturile de 530 m si 330 m. Arhitectura era babiloniana, cu curti interioare si cu lungi coridoare în exterior unde soldatii garzii faceau de paza. Partea principala a cladirii o constituia sala tronului, patrata, cu latura de 43,5 m, al carei plafon din lemn de cedru era sustinut de coloane zvelte si canelate – înalte de 20 m si cu un diametru de 1,6 m, - în numar de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care îl detinea coloana deosebea arhitectura persana de cea asiriana, din care s-a inspirat; caci în arhitectura asiriana coloana ramânea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un principal element functional.
Dar modelul adevarat si evident al palatelor persane pare a fi fost dat de salile hipostile egiptene, în speta de cele din Teba. Originale însa, caracteristic persane sunt capitelurile coloanelor, - reprezentând partea anterioara a corpurilor a doi tauri (sau licorni cu labe de leu), în pozitia de spate la spate si în genunchi, tauri care sustineau în spinare grinzile arhitravei. Caracteristice – si provenind din zona culturala mesopotamiana – sunt si scarile monumentale, cu rampe convergente decorate cu basoreliefuri, cu colosi animalieri fantastici sau reali pazind intrarile. Scara de acces a palatului din Persepolis – larga de 7 m si cu 106 trepte – ducea la o a doua terasa, terasa propileelor si a "salii celor o suta de coloane” (înalte de 20 m fiecare). Ansamblul avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul egiptean din Karnak.
     În epoca Arsacizilor apare în arhitectura persana o noutate care va dura în Iran pâna azi: bolta în leagan, imensa ca dimensiuni, deschizându-se pe fatada cladirii. Mai târziu, arhitectura sassanida se va caracteriza prin masivitate si prin folosirea cupolei.
În mai mica masura apartin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate – cum s-a spus – din hipogeele egiptene. Fatada grotelor artificiale este în asa fel cioplita în stânca încât sa se scrie într-o suprafata de forma unei cruci grecesti. Interiorul este foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul si o camera funerara. Încaperile sunt lipsite de orice element ornamental. Întreaga atentie este acordata exteriorului: cele patru coloane de la intrare sustin o cornisa deasupra careia basoreliefurile desfasurate în doua zone suprapuse îl reprezinta pe regele defunct înconjurat de supusi si binecuvântat de Ahura Mazda, în fata altarului pe care arde focul sacru.

Sculptura

Arta persana este o apoteoza a monarhiei. Basorelieful, în special, este conceput si realizat în scopul de a exalta ideea de monarhie absoluta si persoana monarhului. Apare si aici modelul asirian; cu deosebirea ca linia vesmintelor, a drapajului, este mai delicata decât în basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de miscari, este sensibil mai redusa decât în basorelieful asirian. Artistul persan urmarea sa puna în evidenta nobletea conceptiei si sa creeze un efect grandios. Ca urmare, leii sculptati de el sunt de un realism si de o forta mai reduse decât ale leilor din basoreliefurile asiriene, dar sunt mai decorativi. Taurii înaripati impun mai putin din salbatica lor forta animalica decât cei din reprezentarile artistice asiriene, - în schimb au mai multa eleganta si armonie a formelor. Cu toate acestea, desi este mai calma, mai lipsita de forta, de dinamism si de varietate, arta epocii ahemenide ramâne mult debitoare celei asiriene.
Întâlnim în basoreliefurile persane aceleasi motive ca în basoreliefurile asiriene: lungi siruri de soldati din suita regelui (celebra este "friza arcasilor” din palatul regal de la Suza, aflata azi la Louvre), de supusi aducând tributul, de prizonieri de razboi, de lei, de animale fantastice, - de obicei tauri înaripati cu cap de om. Apoi, regele luptând cu un taur salbatic, regele ucigând un monstru, regele protejat de divinitate, regele înconjurat de curteni, regele primind omagiul supusilor sai…Totul lasa pâna la urma o impresie de raceala si de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile sunt dispuse toate în aceeasi directie si în aceeasi atitudine. Dar, privite cu atentie, se observa ca sculptorul a realizat, totusi o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii caracterizante: în port, în încaltaminte, în obiecte aduse în dar sau ca tribut. Aceste amanunte indicau si locurile de origine ale personajelor respective – care deci nu apar ca fiind aceeasi, chiar daca atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleasi).
Regele însusi este reprezentat doar în trei atitudini: sau de adoratie în fata unui altar al focului sacru; sau ucigând lei, tauri ori monstri fantastici; sau stând pe tron, într-o mâna tinând sceptrul, în cealalta o floare, iar în spate un servitor tinându-i deschisa umbrela. Un singur scop urmareste artistul persan: preamarirea regelui si a regalitatii.
Persii au introdus în sculptura un motiv nou: al zeului-calaret omorând o fiara, de pilda un crocodil. Motivul acesta urma sa simbolizeze lupta dintre Bine si Rau. Dar si acest simbol fusese schitat cu mult înainte în Babilon, semnificând victoria ordinei asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeitei Tiamat.
Arta figurativa persana nu manifesta un interes adevarat pentru aspectele vietii reale. Scenele n-au nici un fond de natura, nici o indicatie în asa fel determinata încât sa poata fi localizate. Artistul reprezinta excelent animalele (dar nu si dinamismul unei scene de vânatoare). În schimb figurile umane (niciodata figuri feminine decât la o data târzie, foarte rar si numai în artele secundare, de exemplu în miniaturi) sunt redate static, imobilizate într-o poza conventionala si având o expresie impasibila. Conventiile domina: persoana regelui este figurata în dimensiuni disproportionate în raport cu cei din jurul sau, personajele nu sunt grupate, ci într-un mod regulat aliniate. Compozitia ansamblului respecta o simetrie rigida, predomina absolut caracterul simbolic si stilul hieratic, iar în reprezentarea unui eveniment artistul se fixeaza asupra unui singur moment; nu procedeaza ca artistul roman care "nareaza”, care reda simultan  o suma de momente, o continuitate, o relatie între episoade.

Literatura

În literatura – domeniu în care Persia islamica îsi va aduce marea contributie la tezaurul culturii universale, - prima capodopera este Avesta. Este cartea sacra a stravechilor persi, atribuita însa lui Zoroastru, - datând din epoca ahemenida, dar redactata sub sassanizi. Cuprindea initial 21 de carti, din care au ramas una singura completa, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variata: texte liturgice, cuvântarile lui Zarathustra, texte teologice, de legislatie, de morala, rugaciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profetie asupra sfârsitului lumii, precum si 21 de psalmi. Pe lânga importanta sa documentara, fundamentala pentru religia, cultura si civilizatia persana antica, Avesta are si o valoare literara, tocmai prin acesti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor.
Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si o reluare entuziasta a vechilor traditii epice populare. Din aceasta epoca dateaza numeroase povestiri, din care însa au ramas numai doua. Prima, Istoria lui Zarer (din sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) nareaza un episod din timpul unui razboi în care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade în lupta; moartea lui va fi razbunata de fiul sau. A doua (scrisa catre anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardasir, fiul lui Papak, este un mic roman sau povestire istorica, în care datele reale ale biografiei renumitului rege sassanid se împletesc cu gratioase elemente de fantezie. Ambele naratiuni au fost utilizate mai târziu de Ferdousi în epopeea sa Cartea Regilor.
Dupa invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficiala a administratiei, cultului si literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor si a oamenilor de stiinta. La tara, însa, poporul a continuat sa compuna în dialectele sale diferite poeme lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au pastrat asemenea texte datând din secolele VII si VIII.
    Renasterea literaturii nationale persane a avut loc în secolele X-XI, în timpul dinastiei persane a Samanizilor. Acestia au creat în capitala lor Buhara un puternic centru cultural, stiintific si literar. S-a început acum sa se traduca în limba persana cronici, marturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datând din sec. IV – texte care nu ni s-au pastrat – s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o reconstituire poetica a întregului trecut legendar si istoric al persilor.
Genul epic a fost cultivat si de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme epice ale sale primul loc îl ocupa Cele sapte chipuri, povestea nefericita de dragoste a doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc european medieval, având însa o profunzime de gândire, un simt al socialului si o fundamentare psihologica superioara. Nu lipseste din opera lui Nezami nici nota mistica (de exemplu în amplul poem Comoara tainelor).
     De o mare popularitate, constatata pâna în zilele noastre, s-a bucurat Omar Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetator si unul din cei mai de prestigiu oameni de stiinta ai Orientului medieval (stralucit matematician, astronom, fizician, medic si filosof, autor a numeroase opere stiintifice scrise în limba araba).
Printre marii poeti persani se numara si Saadi (cca. 1213-1292), un exponent ideologic al paturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe si Gradina cu flori. Mai celebra, ultima este o suita de poeme în proza ritmata în care sunt enuntate aforisme, precepte morale, sfaturi practice si de conduita, precum si consideratii morale – ceea ce transforma aceasta capodopera si într-o oglindire a vietii epocii – asupra oamenilor si starilor de lucru din jurul sau.
Desi a fost un timp poet de curte, totusi în poezia lui Hafez nu se întâlneste obisnuitul ton preaplecat si laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile, par a apartine la prima vedere unei viziuni mistice. În realitate opera sa abunda în momente de scepticism religios, de erezie si chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruta pe preoti, pe predicatori, pe bigoti, ironizând sau satirizând vehement, formalismul gol, ipocrizia si minciuna. În poezia sa se percep tonuri care îl amintesc pe Omar Khayyam, fara însa a ajunge pâna la nihilismul si la scepticismul acestuia.

Bibliografie:
 "Istoria culturii si civilizatiei” – Ovidiu Drimba

Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate ajuta.Descarcal  !!!
…Descarca Referat»»»: http://carturarul-all.ucoz.com/istorie/Culturacivilizatia_persana.rtf
Categorie: Referate Istorie | Adăugat de: Upsy-Dupsy (16-Ianuarie-12) | Nivel: Liceu
Vizualizări: 330 | Tag-uri: Cultura si civilizatia persana, Cultura&civilizatia persana | Nota Referat: 0.0/0
Total comentarii : 0
Name *:
Email:
Code *:
Cauta un referate
Meniu site
Info
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Mini-chat
200
Statistici

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0