A  fost odata un batran impovarat de ani. Si de

batran ce era, privirea  i  se tulburase, auzul ii slabise

si-i tremurau genunchii  le orice  miscare. Cand sedea la

masa sa manance, abia mai putea  sa  tina lingura  in  mana:

varsa ciorba pe masa, iar uneori  ii  scapau  chiar

bucaturile  din  gura.  Si  vazand  pana  unde  ajunsese

batranul   cu nevolnicia, fiul si nora-sa se umplura de

scarba. Nu-l mai  asezara  sa manance cu ei la masa, ci-l

pusera intr-un colt, langa vatra.

        Si din ziua aceea ii dadeau de mancare intr-o

strachina de lut, si  nici  macar atat cat sa se sature.

Batranul cata cu  jind  la  masa incarcata cu bucate, si

ochii-i lacrimau de amaraciune.

         Intr-o  zi, strachina de lut ii scapa din mainile

cuprinse  de tremur;  cazu pe jos si se facu cioburi. Cand

vazu aceasta, nora  apuca sa-l  certe de zor, dar batranul

se inchise in amaraciunea  lui  si  nu scoase o vorba. Din

cand in cand,numai, scapa cate-un oftat adanc.

        "Asta e prea de tot !...", isi spusera in sinea lor

        barbatul si

nevasta.  Si-i  cumparara  din targ, o strachina  de  lemn,

pe  cateva paralute.  Bietul  batran, trebui sa manance de

aici inainte  doar  din strachina de lemn.

         Si  iata ca odata, inspre seara, cum sedeau cu

totii in  odae, nepotelul  -  sa  tot fi avut gagalicea de

copil vreo patru  anisori  incepu sa-si faca de joaca cu

niste scandurele.

        - Ce faci tu acolo ? il intreba taica-sau.

         -  Fac  si eu o covaita - ii raspunse copilasul -

din care  sa manance tata si mama, cand n-or mai fi in

putere, ca bunicu' !...

         Amandoi catara mult timp unul la altul si de amar

         si de rusine

ii  podidi plansul. Il poftira de indata pe batran sa se

aseze la  masa lor  si, din ziua aceea, mancara iarasi cu

totii impreuna. Si din  cand in  cand se mai intampla ca

batranul sa verse din mancare, nu-l mai lua nimeni la

rost...

.