I.1 ANATOMIA FICATULUI Ficatul este cel mai voluminos viscer. Este un organ glandular cu funcţii multiple şi importante în cadrul economiei generale a organismului; ficatul este un organ metabolic deosebit de important. El intervine in metabolismul intermediar al glucidelor, proteinelor si lipidelor; detoxificǎ organismul,transformând unele substanţe toxice în compuşi nenocivi pe care îi elimină. Ficatul nu primeşte numai sânge arterial, ca oricare organ. La el este dus prin vena porta şi sânge incărcat cu principii nutritive din teritoriul organelor digestive abdominale. Aceste multiple activitǎţi hepatice solicită aproximativ 12% din consumul general de oxigen al organismului. Aproape o treime din debitul de întoarcere venoasǎ în atriul drept provine din venele hepatice.La ieşire din ficat, sângele din venele hepatice atinge 450C. Ficatul este un organ vital; distrugerea sau extirparea lui totalǎ determină moartea.
GREUTATE ŞI DIMENSIUNE
Ficatul este un organ foarte vascularizat; este cel mai greu viscer.Cântăreşte în medie la omul viu 1200-1500g, este cu 500-700g, uneori cu 900g, mai greu din cauza sângelui pe care il conţine. Dimensiunile lui medii la omul viu sunt urmatoarele: 28cm in sens transversal (lungimea); 8cm in sens vertical la nivelul lobului drept (grosimea) si 18 cm in sens antero-posterior (lărgime).Dar volumul ficatului variază foarte mult:cu vârsta,cu sexul, dupǎ cantitatea de sânge conţinut,cu perioadele digestiei, cu stările patologice.
CULOARE
Ficatul la omul viu e roşu-brun. Intensitatea culorii, variază în raport cu cantitatea de sânge pe care o conţine, un ficat congestionat, plin cu o cantitate mai mare de sânge, are o culoare mai inchisă.
CONSISTENŢĂ, ELASTICITATE, PLASTICITATE
Ficatul are o consistenţă mai mare decat celelalte organe glandulare. El este dur, percuţia lui dă matitate. Este friabil şi puţin elastic, motiv pentru care se rupe şi se zdrobeşte uşor.În practica medicală, se întâlnesc frecvente rupturi ale organului de origine dramatică. Ficatul are o mare plasticitate ,ceea ce ii permite să se muleze dupǎ organele învecinate.
SITUAŢIE
Ficatul este un organ asimetric .Cea mai mare parte a lui (aproximativ trei pătrimi)se gǎseşte în jumătatea dreaptă a abdomenului şi numai restul (o pătrime) se gǎseşte în jumǎtatea stângă. El răspunde deci hipocondrului drept, epigastrului si unei părţi din hipocondrul stâng.
ASPECT
Ficatul are un aspect lucios şi e foarte neted. Numai versantul posterior al feţei diafragmatice,care e lipsit de peritoneu,are un aspect aspru,rugos. LOJA HEPATICĂ. Ficatul este situat in etajul supramezocolic.
MIJLOACE DE FIXARE
El este menţinut la locul lui, cu toate organele abdominale în primul rând prin presa abdominală. Deasemenea el este susţinut de suportul elastic al celorlalte organe abdominale.Cu toate mijloacele de fixare, ficatul nu e imobil. El se mişcă în timpul respiraţiei: coboară în respiraţie şi urcă în inspiraţie. De aceea când se palpează ficatul se recomandă pacientului să respire superficial.
CONFORMAŢIE EXTERIOARĂ SI RAPORTURI
Ficatului i se descriu doua feţe: una inferioară, viscerală şi alta superioară, diafragmatică. Feţele sunt separate in partea anterioară printr-o margine inferioară,totdeauna bine exprimată . În partea posterioară, cele două feţe se continuă una cu cealaltă, aşa că limita separativă dintre ele apare foarte ştearsă. La exterior ficatul apare format din doi lobi, unul drept şi unul stâng. Separaţia lor e indicată pe faţa diafragmatică a organului prin inserţia ligamentului falciform. Acest ligament e situat in planul medio-sagital al corpului, aşa că lobul drept e mult mai voluminos decât lobul stâng. Pe faţa viscerului linia de separare între cei doi lobi e dată de şanţul sagital stâng.
Faţa viscerală.
Pe această faţă se gaseşte o regiune deosebit de importantă-hilul ficatului. Faţa este plană şi priveşte în jos, înapoi şi spre stânga. Se continuă cu porţiunea posterioară a feţei diafragmatice. Faţa diafragmatică priveşte în sus şi înainte , de aceea o numesc faţa superioară. Ea este acoperită pe cea mai mare întindere de peritoneu, cu excepţia porţiunii sale posterioare care aderă strâns la diafragmă. Această faţă diafragmatică este convexă, pătrunde in torace şi se ascunde in cea mai mare parte sub cupola diafragmei; numai o mică parte se pune in contact cu peretele abdominal anterior. Faţa diafragmatică este intinsă şi datorită convexităţii sale i se descriu patru porţiuni orientate în direcţii diferite, cu patru feţe diferite care se continuă intre ele fără limite evidente . Avem astfel trei porţiuni: superioară , anterioară si posterioară. Primele trei porţiuni sunt acoperite de peritoneu şi se intind de la marginea inferioară a ficatului până la foiţa superioară a ligamentului coronar;ele formează împreună partea liberă a feţei diafragmatice.
STRUCTURA FICATULUI
Ficatul este învelit de două membrane, peritoneul si tunica fibroasă. Parechimul ficatului este format din lame anastomozate între ele de celule hepatice, cuprinse intr-o vastă reţea de capilare sanguine; între lamele de celule hepatice se formeazǎ un sistem de canalicule biliare.
Învelişurile ficatului.
Ficatul este invelit in cea mai mare parte de peritoneul visceral care îi formeazǎ tunica seroasă. Peritoneul acoperă faţa viscerală şi majoritatea feţei diafragmatice. Cele doua feţe (cea superioară şi cea inferioară) tind să se apropie pe portiunea posterioară a feţei diafragmatice formând ligamentul coronar. Peritoneul ficatului, trecând de pe fantă pe organele învecinate,dă naştere unor formaţiuni peritoneale: smentul mic, ligamentul falciform, ligamentul coronar, ligamentele triunghiulare. Între diafragmă şi organele din etajul supramezocolic-şi dintre ele în primul rând ficatul- se formează două depresiuni adânci ale peritoneului: recesurile subfrenetice,drept şi stâng, separate intre ele de ligamentul falciform . În aceste recesuri se pot forma abcesele subfrenice.
VASE SI NERVI
Ficatul are o dublă circulaţie sanguină: nutritivă şi funcţională. Circulaţia nutritivă asigură aportul de sânge hrănitor, bogat in oxigen . Sângele este adus de artera hepatică, ramură a trunchiului celiac. După ce a servit nutriţia oxigenului, sângele este condus prin venele hepatice în vena cavă inferioară. Circulaţia funcţională este asigurată de vena portă. Această venă aduce sângele încărcat cu substanţele nutritive absorbite la nivelul organelor digestive abdominale şi de la splină , substanţe pe care celulele hepatice le depozitează sau le prelucrează. De la ficat, sângele portal este condus mai departe tot prin venele hepatice. Sistemul vascular al ficatului este format din doi pediculi. Pediculul aferent al circulaţiei de aport , este format de artera hepatică şi de vena portă; acestora li se adaugă ductul hepatic, vasele limfatice şi nervii ficatului, alcătuind toate împreună pediculul hepatic.Pediculul eferent (superior) al circulaţiei de întoarcere este format de venele hepatice. Artera hepatică pleacă din trunchiul celiac şi după un traiect orizontal de-a lungul marginii superioare a corpului pancreasului se bifurcă în artera hepatică proprie şi în artera gastroduodenală . Artera hepatică proprie urcă în pediculul hepatic , între foiţele omentului mic, si la 1-2cm dedesubtul şanţului transvers, se divide in cele doua ramuri terminale ale sale-dreaptă şi stângă. Vena porta colectează şi transportă la ficat sângele venos de la organele digestive abdominale (stomac, intestin subţire şi gros, pancreas) şi de la splină. Ea are particularitatea de a poseda la ambele extremităţi câte o reţea capilară: una la extremitatea perifică de origine, cealaltă la extremitatea periferică centrală, terminată in ficat. Venele suprahepatice formeazaă pediculul eferent. Ele culeg sângele adus la ficat de vena portă şi artera hepatică; nu insoţesc ramurile pediculului portal, ci trec între acestea, având o direcţie perpendiculară pe ele. Sângele drenat din lobuli prin venele centrale, trece in venele sublobulare, apoi în vene, din ce în ce mai mari, care în cele din urmă dau naştere la trei vene hepatice. Cele trei vene se varsă in partea superioară a porţiuni hepatice a venei cave inferioare. Nervii provin din nervii vagi, din plexul celiac şi din nervul vag parasimpatic.
1.2 FIZIOLOGIA FICATULUI
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activitatea sa metabolică reprezintă unul dintre cele mai complexe organe interne. 1.2.1. FUNCŢIILE FICATULUI 1. Elimină pe cale biliară pigmenţii biliari, colesterol, unele metale grele şi fosfataza alcalină. 2. Intervine in metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor şi substanţelor minerale. 3. Are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având temperatura cea mai ridicată în organism. 4. Are funcţie antitoxică, captează particulele străine în intestin în circulaţia prin celulele Kupffer; în hepatocite se produce conjugarea , oxidarea şi reducerea unor substanţe cu efect nociv: -formarea ureei din amoniac (funcţie ureoproteică) -reducerea, conjugarea şi inactivarea unor hormoni
Funcţia antitoxică constă în faptul că ficatul dispune de activităţi prin care substanţele toxice de origine exogenă, ca şi acelea rezultate din metabolismele endogene sunt transformate în substanţe mai puţin toxice şi eliminate ca atare. Neutralizarea substanţelor toxice este realizată de ficat cu ajutorul proceselor de conjugare a acestor substanţe, cu sulful de exemplu (acţiunea de sulfoconjugare). Ficatul este un important depozit de vitamine A, B2, B12, D, K. El intervine în convertirea carotenilor în vitamină A, în transformarea vitaminei B1, în cocarboxilază, în conjugarea vitaminei B2 pentru formarea fermentului galben respirator, în procesul de sintetizare a protrombinei cu ajutorul vitaminei K. Sinteza fermenţilor necesari proceselor vitale este îndeplinită într-o foarte mare măsură de ficat. Fermenţii sunt complexe macromoleculare legate de grupări active, iar sinteza lor reprezintă o activitate laborioasă a hepatocitului şi necesită integritatea anatomică şi funcţională a ficatului. Ficatul mai intervine în menţinerea echilibrului acidobazic, ca depozit al apei şi posibilitatea de a echilibra perturbările circulatorii. 5. În perioada embrionară are funcţie hematopoetică. 6. La adult sintetizează factorii coagulatorii si fibrinolizei. 7. Contribuie la transferul sângelui din sistemul port in marea circulaţie şi la depozitarea sângelui (volumul stagnant). 8. Funcţia biligenetică, de formare şi excreţie a bilei 1.2.2. BILA -este produsul de secreţie a excreţiei hepatice. -nu este un suc digestiv propriu-zis,pentru că nu conţine enzime. Singura enzimă biliară care se excretă prin bilă este fosfataza alcalină (N=2-4,5 unităţi Bodansky sau 21-81 U.I./l la 37`C ) şi alte componente ca: 1.Săruri biliare care se formează pe seama colesterolului. Funcţia sărurilor biliare: emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lipidelor în picături fine); activează lipazele din intestin; favorizează absorbţia acizilor graşi. 2.Pigmenţi biliari care rezultă din descompunerea hemoglobinei la nivel hepatic. Se formeaza globina şi fierul care sunt reutilizate, iar porfirina se descompune in pigmenţi biliari. Din globină se formează biliverdina (culoarea verde) care este redusă la bilirubină (culoare galben-auriu).Bilirubina circulă în sânge sub forma neconjugată, instabilă =bilirubină indirectă sau neconjugată. La nivelul ficatului aceasta este conjugată cu acidul glucuronic şi formează bilirubina directă sau conjugată. Bilirubina-totală =3-10 mg/1 -directă =1-3 mg/1 -indirectă=2-7 mg Pigmenţii biliari sunt reprezentaţi de bilirubină care ajung prin căile biliare în intestin. La nivelul intestinului gros, bilirubina conjugată este din nou deconjugată şi se transformă în urobilinogen şi acesta în stercobilinogen , care în contact cu aerul se oxidează şi formează stercobilina care dă culoarea brună materiilor fecale. Acumularea pigmenţilor biliari în ţesuturi dă culoarea galbenă a tegumentelor şi mucoaselor=icter. Cauzele icterului:-obstrucţia căilor biliare (icter obstructiv). -degradarea intensă a hematiilor (icter hemolitic). -distrugerea celulelor hepatice (hepatite). -congenital, prin absenţa enzimei care intervine in conjugarea bilirubinei indirecte (glucuroil-tranferaza). 3.Colesterolul este o altă substanţă organică care se gaseşte în bilă; el este menţinut în suspensie datorită sărurilor biliare. Când concentraţia sărurilor biliare scade, colesterolul precipită şi formează calculi biliari. Colesterolul total plasmatic =130-180 mg/1. Reglarea secreţiei biliare. Secreţia biliară este stimulată de substanţele care măresc secreţia biliară=coleretice: -săruri biliare -produşi de digestie proteică, grăsimile şi uleiurile (mai puţin glucidele) -secretina (eliberată de glandele duodenale). Evacuarea bilei. În afara perioadelor de digestie , musculatura veziculei biliare este relaxată; uneori se observă contracţii ritmice slabe. Contracţiile puternice ale veziculei sunt provocate în primul rand, de ingerarea alimentelor (iar datorită elaborării unui reflex condiţionat,şi de loţi excitanţii care însoţesc acest act); în al doilea rând , aceste contracţii sunt determinate de unii agenţi care stimulează musculatura veziculei biliare acţionând din partea intestinului. Bila este secretată continuu, eliminarea ei în intestin este ritmată de perioadele digestive. În perioadele interdigestive, bila se acumulează în vezicula biliară. Substanţele care produc evacuarea bilei=colagose: -gălbenuşul de ou -grăsimea şi laptele, frişca, smântânǎ -produsele de digestie a proteinelor, peptinele.Unele substanţe care intensifică foarte mult secreţia biliară a ficatului , cum ar fi acidul clorhidric, bila, apa, provoacă relaxare pereţilor veziculei biliare. Contracţiile ritmice ale veziculei biliare , o dată intrate sub influenţa excitanţior de la nivelul intestinului, durează un timp îndelungat (3-4 ore şi chiar mai multe), scăzând treptat. Odată cu contracţiile ritmatice se observă o modificare a gradului de tensiune a veiculei, adică modificarea tonusului ei; intensificarea contracţiilor este însoţită de obicei de creşterea tonusului. Nervos, evacuarea bilei este stimulată de vag şi inhibatǎ de simpatic; se pare că există şi influenţe umorale asupra musculaturii veziculei biliare. S-a descris un anumit hormon numit colecistikinină, care se elaborează în peretele intestinal în aceleaşi condiţii în care se formează şi secretina; acest hormon stimulează pe cale sanguină motilitatea veziculei biliare. Rolul bilei intervine în: absorbţia grăsimilor, absorbţia vitaminelor, hiposolubile (A, D, K), eliminarea unor substanţe (colesterolul), are efecte laxative prin stimularea motilităţii intestinale.
Referatele si lucrarile oferite de carturarul-all.ucoz.com au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica. 
bla bla bla
