Comunicare Interculturală VII Percepţia şi înţelegerea culturală
Comunicare Interculturală Cap VII
VII. Limba ca identitate culturală
Împietriţi privind spre stelele noastre185,
scria Georg Trakl, căutându-şi, probabil, identitatea în înaltul
luminos-întunecat al ceerului. Şi, dată fiind valoarea operei sale,
suntem siguri că şi-a găsit-o: era tocmai limba poeziei lui. Ea este
cheia vorbirii metaforice, treapta cea mai înaltă a cugetului. Pentru a
ajunge acolo, însă, este nevoie de comunicarea specifică speciei umane.
Dintre toate speciile animale, umanitatea a dezvoltat cel mai bogat,
subtil şi versatil sistem de comunicaţie: limbajul. Antropologii interpreteaza limbajul în termenii celor 13 trăsături propuse de Charles Hockett186:
Canalul vocal-auditoriu. Limbajul este produs prin gât şi prin gură şi este recepţionat prin urechi.
Transmisia şi direcţionarea mesajului. Un vorbitor poate fi auzit în toate direcţiile.Un ascultător poate auzi un vorbitor indiferent de direcţia din care provine mesajul.
Dispariţia rapidă. Odată ce cuvintele au fost rostite, ele se disipează şi nu mai pot fi recuperate.
Interschimbul.Toţi vorbitorii unei limbi pot şi să folosească şi să înţeleagă aceleaşi cuvinte.
Feedback-ul total. Un vorbitor poate auzi tot ce spune, poate monitoriza, poate să se corecteze sau poate să-şi asume spusele.
Specializarea.
Vorbirea nu serveşte altui scop decât comunicării; ca sistem
specializat, poate fi folosit şi atunci cand un vorbitor sau un
ascultator sunt angajaţi în alte activităţi.
Semanticitatea. Există conexiuni sistematice între cuvintele vorbite şi înţelesurile standard.
Arbitraritatea.
Aceste conexiuni dintre cuvinte şi înţelesurile lor sunt o problema de
convenţie; astfel este posibilă crearea a noi cuvinte cu noi înţelesuri
şi schimbarea sensului unui cuvânt mai vechi.
Discreţia.
Fiinţele umane pot produce o gamă largă de sunete, dar fiecare limbă
foloseşte un anumit palier din aceste sunete, fără să împinga la extrem
capacităţile umane.
Modificari contextuale.
Oamenii pot folosi limbajul pentru a comunica despre lucruri şi
evenimente care nu se află în contextul imediat. Aceste evenimente
îndepărtate pot fi separate prin timp, distanţă sau ambele - unele
include lucruri care nu au existat niciodata (de exemplu, sirenele).
Productivitatea.
Oamenii folosesc de multe ori propoziţii care nu au mai fost spuse
niciodată în acelaşi fel şi pot discuta despre lucruri (precum invenţii
sau descoperiri) care nu au fost niciodată observate.
Transmisiile tradiţionale.
Se pare ca oamenii sunt programaţi genetic să fie predispuşi la
învăţarea unui limbaj (sau chiar la mai multe). Totuşi, limbajul
specific al unui individ este învătât prin interecţiunea cu societatea -
nu este transmis genetic.
Dualitatea sistemului.
Limbajul este sistematizat pe cel puţin două niveluri: foneme -sunetele
pe care limbajul le recunoaşte ca significante, dar care luate separat
nu au înţeles, şi morfemele: unităţile indivizibile ca sens ale unui
limbaj.
Una
dintre primele dăţi când apare interesul pentru limbajul oamenilor, este
în Biblie, în Geneza. La început, Adam numeşte toate creaturile lumii-
şi prin aceasta, ele îi sunt puse în subordine. Mai târziu, când prin
eforturile lor reunite, oamenii încearcă să construiasca în regiunea
Shinar un turn până la cer, Dumnezeu îi împrăştie pe toată faţa
pământului şi le dă limbi diferite, frustrând astfel unitatea pan-umană.
Două astfel de teme încă îi mai preocupa pe lingvisti: (1) felul în
care cuvintele şi categoriile pe care le reprezintă afectează
exerienţele vorbitorilor şi modul acestora de a vedea lumea, şi (2)
copacul limbilor sau relaţiile taxonomice dintre limbi şi rata
schimbărilor lingvistice.
Primul studiu
riguros al limbii a fost făcut in secolul 4 i.Hr. de savantul indian
Panini. El a analizat structura sanscritei anice (vedice) si a condensat
regulile in formule aproape matematice, la fel de elegant ca şi un
analist modern. Făcând aceasta, el a păstrat o limbă care altfel ar fi
disparut, şi a instituit un standard care încă mai este valabil în
analiza lingvistică.
Peste
2000 de ani, un alt cercetator al sanscritei, Sir William Jones
(1746-1794) a sistematizat metode de a compara limbile, şi astfel de a
putea stabili relaţii între ele. El este considerat a fi părintele
modern al lingvisticii comparate.
Lingvistica
contemporană este împărţită în cateva ramuri specializate. Lingvistica
structuralistă analizează limbajul individual, studiază fonologia
(sistemul sunetelor), morfoogia (reprezentarea sensurilor), şi sintaxa
(organizarea unităţilor de limbă în secvenţe). Lingvistica istorică sau
comparativă urmăreşte evoluţia limbilor, studiază relaţiile dintre
limbile înrudite şi caută să ajungă la o (proto)limbă. Sociologii
studiază diferenţele folosirii limbajului (sau diferenţele dialectale)
care reflectă împărţirea în grupuri din punct de vedere socio-economic.
Psihologii sunt interesaţi de aparatul mental al vorbirii, al
percepţiilor etc.
Totuşi,
comunicarea umana nu se limitează la limbaj. Nonverbal, oamenii
comunică multe lucruri importante - inclusiv sentimente despre (1) ei
însişi, (2) persoana careia i se adresează, (3) subiectul discuţiei.
Kinesica este studiul comunicatiei prin gesturi, iar proxemica este
studiul sensurilor modelelor spaţiale dintre oameni şi lucruri.187
Limba
poate fi definită ca fiind setul de simboluri impărţit de o comunitate
pentru a împărtăşi înţelesuri şi experienţe. Ideea că cultura şi limba
sunt legate poate nu este evidentă la început. Când am învăţat limba
noastră nativă, inconştient învăţăm şi cultura noastră. In schimb, dacă o
persoană învaţă altă limbă sau creşte vorbind mai multe limbi, persoana
poate fi conştientă de diferitele moduri prin care fiecare limbă îi
permite vorbitorului să o perceapă sau să descrie realitatea. Aceste
diferenţe de percepţie sunt diferenţe în cultură. Astfel ca legătura
dintre limba şi cultura este faptul că sunt ca o oglindă una pentru
cealaltă. Fiecare reflectă şi este reflectată de cealaltă.
Lingviştii
au studiat relaţia dintre limbă şi cultură, şi ea este descrisă în
ipoteza Sapir-Whorf. Această teorie spune că elementele culturale pot fi
văzute în vocabularul şi gramatica limbii. Dacă o limbă are un
vocabular bogat pentru anumite lucruri sau idei, este uşor să descrii
acele lucruri sau idei în limba respectivă. Dacă limba face ca acele
lucruri sau idei să fie uşor de înţeles, înseamnă că acestea sunt
importante pentru cultura respectivă. O relaţie similară există între
gramatica unei limbi şi cultură. Gramatica permite exprimarea ideilor
cum ar fi timpul şi starea de spirit. Dacă gramatica unei limbi nu-i
permite vorbitorului să descrie anumite legaturi, nici cultura nu le
percep sau nu le consideră importante.
Aspecte culturale unice sunt reflectate
în limbile vorbite de alte populaţii. Limba poate deveni o barieră
pentru comunicare când aceste aspecte unice intervin în traducere. Poate
deveni o barieră de asemenea atunci când un grup de persoane este
forţat să vorbească o limbă care nu doresc.188
Multele
întrebuinţări pe care inspiraţia unui popor le-a conferit condeiului
dau, după Maria Conti, un complex labirintic şi pestriţ,
pluridirecţional: lirică, tratate de morală, texte erotice, poeme, din
toate cîte puţin, ca în univers ; şi tot ca în univers, direcţiile apar
infinite. Dar la o reflectare mai îndelungată, impresia se poate
inversa, asemenea unei haine double face, în actul în care încep să iasă la iveală regulile subtile ale jocului: din mult, cât părea, rămîne puţin.”189 Iată
ce scrie despre literatură T.S. Eliot: „Monumentele literare existente
formează, luate în totalitate, o ordine ideală, pe care apariţia unei
opere noi (dar cu adevărat noi), o modifică. Ordinea existentă era
autosuficientă înainte de venirea acestei noi opere; pentru ca ordinea
să se conserve, odată ce intervine noul, întreaga ordine
existentă trebuie să fie, chiar şi foarte uşor, alterată ; şi în acest
sens, raporturile, proporţiile, valorile fiecărei opere de artă faţă de
totalitate, vor fi reaşezate” 190. Reaşezarea are loc în urma înţelegerii.
Dacă ne înţelegem sau nu depinde în primul rând de limbă şi de felul în care este folosită. Ea este lianul comunicării.Problemele
de comunicare şi dialogul sǎrac apar de obicei când oamenii din
diferite contexte sociale şi culturale eşueazǎ sǎ se înţeleagǎ. Deşi un
emiţǎtor este în mod natural interesat sǎ comunice cu o altǎ persoanǎ,
el nu poate sǎ fie sigur de succesul comunicǎrii dacǎ convingerile
celeilalte persoane despre lume sunt foarte diferite de ale sale, şi
dacǎ emiţǎtorul are informaţii sărace despre credinţele interlocutorului
sǎu.
Dar,
cunoaşterea contextului cultural al unei persoane nu constituie o
garanţie a reuşitei comunicǎrii. Câteodatǎ vorbitorul este conştient cǎ
un public are anumite idei şi experienţe formate dupǎ un tipar social şi
cultural ce ţine de istorie dar, cu toate acestea, alege, mai mult sau
mai puţin conştient, sǎ ignore acest lucru.191
În plus, un vorbitor poate sǎ atribuie ascultǎtorilor anumite convingeri fǎrǎ ca sǎ aibǎ un motiv întemeiat
pentru aceasta. În astfel de cazuri, problema nu e una de înţeles,
dimpotrivǎ este una ce are legǎturǎ cu lipsa unei atitudini
înţelegǎtoare.192 Apare
deci problema "lungimii de undă”. Nefiind nici ignorant, neavândnici
prejudecǎţi faţǎ de contextul socio-cultural al unei persoane, aceasta
este condiţia necesarǎ pentru o comunicare reuşitǎ. Altfel te vei situa –
sau vei avea iluzia că faci astfel – deasupra vorbitorului. Sau,
dipotrivă, el va avea această impresie.
Davidson
este de părere că întrebarea cu privire la ce vor să primească
vorbitorii cu atitudini tolerante pentru a putea comunica este în primul
rând psihologică, în timp ce întrebări despre convingeri împărtăşite şi
comprehensiunea diferitelor contexte sociale şi culturale aparţin
acelora care sunt preocupaţi cu înţelegerea sensurilor.193 În
funcţie de cadrele folosite, teoretice sau practice, putem pune
întrerebări legate de eficienţa comunicării din mai multe puncte de
vedere. În cadrul filosofiei moderne, Ludwig Wittgenstein a devenit o
sursă principală de inspiraţie în discuţiile despre comunicarea
transculturală194.
O trăsătură remarcabilă a celor mai multe interpretări ale filosofiei
lui Wittgenstein este faptul că ele nu au fost legate de conceptele
tradiţionale ale filosofiei gândirii şi limbajului. În mod similar, unii
cercetători au insistat că perspectivele lui Wittgenstein sunt atât de
neobişnuite încât ele nu pot fi comparate cu uşurinţă, sau măcar
traduse, limba şi stilul modern fiind contradictorii filosofiei
analitice. Bazându-se în special pe analiza diferenţei dintre convingeri
şi valori, Halvor Nordby, Values, "Cultural Identity and Communication: A Perspective From Philosophy of Langage” susţine
că stăpânirea acestei diferenţe e crucială pentru înţelegerea valorii
provocărilor create de interacţiunea interculturală, de puterea de a
acţiona în modul în care ei cred că este rezonabil cred că de multe ori
probleme de dezacord şi conflicte de interese pot fi rezolvate prin
furnizarea de informaţii suplimentare şi punerea de fapt în altă ordine a
credinţele şi a cunoştinţelor existente. Interacţiunea depinde, la
rândul ei, de percepţie. Percepţia include conştientizarea lumii –
fenomene, oameni, obiecte, situaţii şi altele – include căutarea
continuă, obţinerea şi procesarea informaţiilor despre aceasta.
Percepţia unei forme, afirmă Hans Aebli, nu este un proces receptiv de
imprimare, ci implică o activitate de explorare a domeniului prezentat.195 Analizând
personalitatea umană prin prizma ciberneticii, C. Bălăceanu numeşte
percepţia "ansamblul operaţiilor la care sunt supuse informaţiile
recepţionate pentru a fi înglobate în activitatea nervoasă superioară a
organismului respectiv”.196
Potrivit
acestei opinii, problema găsirii celui mai bun mod de a a trăi trebuie
abordată raţional. "În consecinţă, cei care deţin o poziţie importantă
vor încerca să explice în mare de ce este important să te supui noilor
moduri de viaţă.”197
Problema acestei strategii este că valorile noastre personale, modelate
cultural, determină felul în care dorim să ne trăim viaţa, şi că spre
deosebire de credinţe aceste valori nu sunt supuse discuţiei despre
adevăr şi falsitate.
Consecinţele
comunicării nu pot fi analizate în termeni de bine-rău, frumos-urât sau
adevăr-minciună, ci în termeni de eficient-neeficient sau
înţelegere-neînţelegere. Valorile culturale intră în aceeaşi categorie.
Culturareprezintă
valorile de baza în care cred cetăţenii unei ţări şi de modul în care
se manifestă aceste valori sub aspect politic, social, artistic, etc.
Greşeala comisă este abordarea problemelor legate de valorile culturale
ca şi cum acestea ar putea fi explicate raţional şi obiectiv, într-un
sens fundamental, iar aceasta îngrădeşte adevăratul sens al valorii.
Aceasta este o reducere nejustificabilă a acelor identităţi personale şi
preferabile care stau la baza felului în care un grup cultural alege
să-şi trăiască viaţa. Nimeni nu poate justifica de ce este "normal” să
îmbraci haine negre la o ceremonie mortuală sau haine albe şi totuşi
această diferenţe există de la o cultură la alta şi de la un popor la
altul. Tot astfel, nu putem găsi o explicaţie logică după care în
Oltenia, să zicem, femeia merge pe drum ( la ţară, evident) în urma
bărbatului, iar în alte zone în rând cu el sau înaintea lui. Nordby
foloseşte un caz pentru a clarifica
anumite presupuneri, pornind de la o întâlnire descrisă de Hans-Jørgen
Wallin Weihe ca exemplu pentru un conflict transcultural ce implică
provocări ce ţin de
comunicare: "Modurile de viaţă tradiţională au întâlnit adesea puţină
înţelegere din partea forţelor economice importante. Acum câţiva ani, am
vorbit cu Sami, un păstor suedez de reni, care îşi ţinea animalele
într-o zonă largă de pădure de pini din nordul Suediei. Problema lui era
pe de o parte faptul că zone vaste au fost transformate în parcuri
naţionale sau zone de recreere pentru populaţia din oraşele din sudul
Suediei, iar pe de altă parte faptul că pădurile de pin au fost folosite
de către companiile producătoare de cherestea care au tăiat pinii
maturi. Vechii pini aveau licheni pe care renii îi mâncau iarna.
Turismul şi activităţile recreaţionale au dat peste cap habitatul de
iarnă al renilor şi organe de la protecţia mediului a făcut dificilă
folosirea pământului de către reni.”198
Într-un caz ca acesta, teorii ale filosofiei limbii fac de
obicei distincţia dintre două provocări ale comunicării. Prima se ocupă
de nevoia de a avea o bază a limbajului comună. Să ni-l imaginăm pe
păstorul de reni şi câţiva guvernanţi, care reprezintă interesele
"publicului”, discutând despre transformarea zonelor necesare pentru
supravieţuirea renilor în parcuri naţionale. Chiar dacă folosesc şi aud
aceleaşi expresii, ei nu vor avea un limbaj comun.199
Este
departe de realitate ca păstorul de reni şi oficialii care se ocupă de
acea zonă să se înţeleagă între ei, pentru că ei nu atribuie înţelesuri
comune aceloraşi cuvinte. Pentru a-şi continua demonstraţia Nordby trece la analiza limbii: substantivul compus " pin" (pine tree).
Crescătorul de reni are un număr de idei cu privire la acest cuvânt
care se leagă de meseria sa, renii săi şi alte părţi din viaţa sa. Şi
dacă presupunem, macăr pentru a crea o situaţie ipotetică cât mai
probabilă, că oficialităţile consideră că pinii trebuie protejaţi pentru
a-i încânta pe turişti, atunci problema de înţelesuri apare. Pentru
oficialităţi, pinii ţin de o lume a naturii care încântă privirea. În
schimb pentru păstor această concepţie este prea depărtată de nevoile
sale practice. Aşadar acesta este un bun exemplu pentru o situaţie în
care păstorul de reni şi oficialităţile trebuie să folosească acelaşi
termen "pin", să vedem dacă cuvântul "pin" va avea acelaşi înţeles.
Pornind
de la acest exemplu, să venim în Sud-Estul Europei. Odată cu intrarea
României în Uniunea Europeană ţăranului român i s-a adus la cunoştinţă
că animalele nu pot fi maltratate, nu au voie să meargă pe drumuri
naţionale şi pe drumuri interjudeţene. Nu ştim cât înţelege el din
această "directivă”, dar dacă i s-ar explica necesitatea ei, probabil ar
pricepe. Ar pricepe despre ce este vorba, dar tot nu ar şti cum să-şi
care produsele de la deal la vale şi invers – fără cai – şi nici pe unde
ar avea voie să treacă, dacă drumurile pe care au mers el şi înaintaşii
lor sunt acum ale automobiliştilor. Acum, adaugă Nordby,
deşi păstorul şi oficialii au aceiaşi limbă la bază, se pune problema
unei provocări comunicative despre cum cele două categorii diferite îşi
formează convingeri despre mesaje scrise sau orale. O altă dimensiune a
comunicării este legată de felul în care gândim că avem motive
întemeiate pentru a crede ceva. Motivele pentru care păstorul din
exemplul de mai sus găseşte important să protejeze pinii sunt diferite
de cele ale oficialităţilor. Este, prin urmare, un risc ca ambele părţi
să eşueze să realizeze cum cealaltă parte gândeşte că îi este
justificată convingerea. "În general vorbind, dacă o audienţă atribuie
fără să critice unui vorbitor motivele proprii pentru care are o
credinţă -asta este dacă audienţa crede că motivele vorbitorului sunt
aceleaşi cu ale sale atunci există o probabilitate mare ca vorbitorului
să i se atribuie eronat convingeri pe care nu le are.”200 Eroarea
porneşte, în principal, de la nesocotirea contextului cultueral. Ch. S.
Peirce pune sub semnul întrebării posibilitatea unei îndoieli radicale,
tot aşa cum Dilthey pune la îndoială posibilitatea unei înţelegi
neutre. Problemele se impun întotdeauna doar în anumite situaţii; ele
vin către noi ca ceva obiectiv într-o oarecare măsură, fiindcă nu putem
dispune după plac de întregul contextelor noastre practice de viaţă. Ca
la Dilthey. Habermas nu înţelege o expresie simbolică fără o
preînţelegere intuitivă a contextului său, "căci nu putem transforma în
mod direct într-o cunoaştere explicită cunoaşterea de fundal a culturii
noastre, prezentă într-un mod neproblematic. Orice rezolvare de probleme
şi orice interpretare depind de o reţea de presupoziţii greu de cuprins
cu privirea; iar această reţea, datorită caracterului ei holistic şi
particularist, nu poate fi recuperată de o analiză ce vizează
universalul.”201
Totuşi, cei mai mulţi autori iau în considerare existenţa a trei sau patru niveluri ale cooperării şi întrepătrunderii disciplinelor, abordărilor şi metodelor de cercetare: multidisciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate. Într-o
sinteză întocmită pentru Centrul european al UNESCO pentru învăţămîntul
superior - CEPES -, cele patru noţiuni sunt definite în mod corelativ,
optică pertinentă pentru identificarea specificităţii fiecăreia. Multidisciplinaritatea apare
ca forma cea mai puţin dezvoltată a interdisciplinarităţii, constînd
mai degrabă în juxtapunerea anumitor elemente ale diverselor discipline
pentru a pune în lumină aspectele lor comune. Pluridisciplinaritatea presupune o comunicare simetrică între diferiţi specialişti şi diferite discipline. Transdisciplinaritatea este
văzută ca întrepătrundere a mai multor discipline şi coordonare a
cercetărilor susceptibile să ducă, în timp, la constituirea unei noi
discipline sau a unui nou domeniu al cunoaşterii. Interdisciplinaritatea este,
în raport cu transdisciplinaritatea, o formă mai puţin dezvoltată a
comunicării, coordonării şi integrării unor discipline ştiinţifice, „în
sensul larg al termenului, interdisci-plinaritatea implică un anumit
grad de integrare între diferite domenii ale cunoaşterii şi între
diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj comun permiţînd
schimburi de ordin conceptual şi metodologic”. 202
Un
alt exemplu este relevant pentru comunicarea interculturală are loc
atunci când persoane cu fond cultural şi social diferit întâmpină
atribuiri ale convingerilor de bază adesea incorecte. După Davidson,
atribuirea convingerilor despre altul rezidă în presupuneri vagi despre
ceea ce e acceptabil şi ceea ce nu e acceptabil de cel care face
atribuirea şi cel căruia îi este făcută atribuirea203. Pentru Goffman, toate
aceste surse de confuzie sunt ilustrate adesea într-o manieră
instructivă de atitudinea variabilă pe care o avem faţă de afirmarea
vârstei şi a statutului sexual. Se crede că este inacceptabil pentru un
băiat de cincisprezece ani care conduce sau bea într-o tavernă să
pretindă că are optsprezece, „dar sunt multe contexte sociale în care
este nepotrivit pentru o femeie să nu se declare mai tânără şi să nu se
prezinte ca fiind mai atrăgătoare din punct de vedere sexual decât este
cazul în realitate. Când spunem că o anumită femeie nu arată de fapt
atât de bine pe cât pare şi că aceeaşi femeie nu este de fapt doctor,
folosim diferite accepţii ale expresiei „de fapt". Mai mult,
modificările faţadei personale socotite la un moment dat drept o
denaturare pot fi considerate decorative câţiva ani mai tîrziu, şi
această disensiune se poate găsi în orice moment între diferite
subgrupuri ale societăţii. De pildă, de foarte curînd ascunderea firelor
de păr alb prin vopsire a ajuns să fie considerată acceptabilă, deşi
sunt în continuare segmente ale populaţiei care consideră acest lucru
inacceptabil.”204
Charles
Taylor şi Alvin Gouldner au adus argumente convingătoare, crede
Habermas, împotriva posibilităţii unei limbi neutre din punct de vedere
valoric, în domeniul ştiinţelor sociale comprehensive. Această poziţie e
sprijinită de diferite orientări filosofice, de argumentele lui
Wittgenstein, Quine, Gadamer şi Marx. "Orice ştiinţă ce acceptă
obiectivările de semnificaţie ca parte a domeniului ei de obiecte
trebuie să se preocupe de consecinţele rolului de participantul unui
interpret, care nu „dă" lucrurilor observate o semnificaţie, ci trebuie
să explice semnificaţia „dată" a obiectivărilor, ce pot fi înţelese
numai din procesele de comunicare.”205 Aceste consecinţă ameninţă chiar independenţă de context şi neutralitatea valorică necesare pentru obiectivitatea cunoaşterii teoretice. Despre valorile pe care le exprimă persoanele într-un act al comunicării s-a vorbit mai puţin în dezbaterile filosofice.
Din
păcate, de obicei, se foloseşte cuvântul "valoare” fără a fi definit
mai înainte, motiv pentru care vom evita eroarea. O valoare este
moralitatea, iar "Morala este ansamblul de norme de reglementare a comportamentului, fundate pe
valorile de bine/rău, moral/imoral, cinste, corectitudine, sinceritate,
responsabilitate, larg împărtăşite în cadrul unei colectivităţi,
caracterizat printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de
bine de către propria conştiinţă (contiinţa morală), cât şi de presiunea
atitudinilor celorlalţi (opinia publică).”206 Morala este o cutuma care se bazeaza strict pe dogmă.
La
început morala ţinea strict de dogma religioasă. În timp, pe fondul
secularizării şi a creşterii autonomiei individului în raport cu
biserica, cutuma sociala nu mai ţine strict de fundamentul religios.
Astefel că, morala acceptată din punt de vedere social şi religios nu
mai este identică cu morala initială dogmatică. De ce cheltuie
bisericile creştine milioane de dolari în fiecare an construind sisteme
particulare de educaţie acolo unde sistemul public este accesibil
tuturor? Datorită concepţiilor metafizice pe care le au cu privire la
natura realităţii ultime, existenţa lui Dumnezeu, rolul lui Dumnezeu în
viaţa oamenilor, natura şi rolul fiinţelor umane în calitate de copii ai
lui Dumnezeu. Bărbaţi şi femei, la nivelul cel mai profund, sunt
motivaţi de convingerile lor metafizice. Ei sunt gata să trăiască şi să
moară pentru aceste convingeri şi de aceea doresc să creeze medii
educaţionale în care aceste concepţii să fie transmise copiilor lor.
Oricum, ideea naivă cum că valoarea ar ţine de un tipar sau de o normă e
incorectă, crede Nordby. Trebuie
lămurit faptul că e posibilă explicarea termenului în trei feluri
diferite pentru a corespunde standardului, utilizarea frecventă în limba
curentă şi toate aceste interpretări sunt relevante pentru a înţelege
dialogul intercultural. O interpretare este aceea că valorile sunt
însuşiri pe care le atribuim acţiunilor pe care le considerăm în sens
etic: bune sau rele. Pe de altă parte, când facem afirmaţii etice nu ne
gândim la acţiuni care sunt bune sau rele cu privire la regulile
dintr-un joc bine-definit. Făcând acest gen de afirmaţii, intenţia
noastră e de a pune în relief ceva care e greu de exprimat, dar are
legătură cu credinţele noastre despre relaţiile interpersonale şi despre
regulile pe care celelalte persoane ar trebui să le respecte.
Dezacorduri
şi probleme care pot apărea în interacţiunea interculturală pot fi
adesea explicate prin faptul că au diferite concepte valorice pe care ei
le cred fundamentale pentru societate. Este totuşi un alt concept al
valorii care este şi mai relevant pentru a înţelege provocările
comunicării în intercaţiunea culturală. Acest concept are o importanţă
aparte pentru că e strâns legat de felul în care indivizii doresc să-şi
trăiască propriile vieţi. (Vezi exemplul de mai sus oferit de Goffman,
legat de persoana care-şi vopseşte părul). Această trăsătură particulară
este în contrast cu acele valori abstracte, concepte generale ca
egalitate şi libertate. Credem în aceste valori cât şi în altele ca
valori generale; le considerăm credinţe sau gânduri corecte.
Dacă
înţelegem în ce valori crede o persoană putem determina şi ce credinţe
are. De pildă, dacă cineva ne spune că fiind yi de duminică nu ne poate
ajuta la o activitate de natură fizică, presupunând efort, vom trage
concluzia că este de religie creştină. Dar când vorbim de alt sens al
valorii, referindu-ne la activităţi ce ne plac, ne gândim la cu totul
altceva. Suntem înţelegători, de pildă, cu persoanele care iubesc
fotbalul, chiar dacă noi nu urmărim meciurile. Aceeaşi diferenţă poate
duce însă la conflicte între soţ şi soţie.
Există,
din nefericire, o diferenţă între valorile declarate şi modul de
abordare. Cineva se poate declara democrat, iar faptele să-l contrazică.
Astfel, a înţelege care sunt valorile persoanale ale unui individ nu e
acelaşi lucru cu a înţelege care sunt valorile generale în care acelaşi
individ crede. Valorile personale sunt foarte diferite de credinţe - ele
nu sunt false sau adevărate conform cu schimbările din afara
individului. În schimb, ele sunt legate de acţiunile pe care le facem
sau ne-ar plăcea să le facem în anumite situaţii. Pe deasupra, o
persoană nu crede întotdeauna că alţii se vor comporta conform cu
situaţia imaginată. De exemplu: îmi place să merg vara la mare, aceasta
este o valoare persoanală, o activitate pe care o realizez. Pot, de
asemenea, să nu deranjez pe nimeni apreciind poezia unui anume poet şi
nu pe a altuia. La fel stau lucrurile şi cu preferinţele pentru flori
sau culori.
Valoarea
nu este preţ, ci un concept unanim acceptat ca sens, dătător de
atitudini şi comportamente. Gullestad scrie: "Nu văd valoarea ca pe o
"regulă”, ci sub forma unor concepte ce-şi schimbă mereu structura,
concepte pe care actorii le produc sau reproduc constant. O distincţie
poate fi trasată între idei explicite, deschise discuţiei şi sensuri
implicite de noţiuni centrale în care acest gen de dezbateri sunt de
neînţeles. Idei şi valori implicite funcţionează ca orizonturi sau
resurse pentru producerea de judecăţi de valoare”.207
Comunicarea
implică vorbitori care nu îşi dau seama că valoarea nu trebuie
amestecată cu scopul înţelegerii ca acord raţional care implică o
nedreptate a sensului aceasta într-un mod fundamental. Să ne imaginăm
un grup de vorbitori nativi care au un fel de a trăi strâns legat de
contextul cultural. Ei se comportă şi comunică nu doar la nivel de
credinţe şi gânduri dar şi la nivelul valorilor personale împărtăşite
care ţin de tradiţie şi cultură. Să ne imaginăm o altă situaţie de
conflict cultural de genul menţionat mai sus ce implică persoane de
interes extern care intră în deyacord cu nativii care au valori
personale profunde. Într-o încercare de a uşura comunicarea cu nativii,
grupul extern iniţiază un dialog. Provocarea, în ceea ce-i priveşte,
este să-i facă pe nativi să realizeze că este logic şi necesar pentru ei
să se conformeze noilor norme de trai. Pe deaspura, ei presupun că
atingerea acestui scop implică mai întâi şi mai ales să le ofere
nativilor noi credinţe despre cum este bine pentru ei să-şi trăiască
vieţile. Ei speră că în lumina schimbărilor care se vor produce, nativii
vor realiza că cel mai reţional lucru pe care pot să-l facă e să-şi
adapteze acţiunile în cel mai potrivit mod. Problema
cu această strategie este că ceilalţi eşuează să respecte valorile
personale ale nativilor şi felul în care aceste valori le subliniază
modul de a trăi. Potrivit cu analiza pe care am apărat-o, valorile
personale nu sunt direct subiect pentru evaluarea raţională. Orice
încercare de a critica valorile personale în felul în care ne străduim
câteodată să le explicăm altora că valorile lor sunt false sau
nejustificate, acesta va fi de obicei înţeleasă subiectiv ca o ofensă. O
persoană căreia îi este făcuto o asemenea critică va crede că
interlocutorul a trecut de o limită privată pe care nu avea permisiunea
să o fi trecut. Aceasta nu înseamnă că valorile nu pot fi influenţate
indirect ( ex: arătând unei persoane că valorile sale sunt înrădăcinate
în credinţe nejustificate). Ideea e că nedreptatea asupra sensului
valorii apare când o valoare personală este concepută greşit ca o
credinţă, o întâmplare care se petrece adesea în cazurile de conflict
cultural ce implică o "minoritate” şi o "majoritate”.
Sistemul
de valori nu se validează prin voturi ale majorităţii, dar majoritatea
este nevoită să ţină seamă de el. Dacă perspectiva asupra valorilor
personale este corectă, atunci această distincţie între minte şi lume
este incorectă. Mediul extern nu este mai puţin important decît cel
intern, pentru că valorile personale nu au o existenţă pur internă. În
cazul pe care l-am folosit ca exemplu, nu este corect să spunem că
valorile personale ale păstorului sunt independente de comportamentul şi
mediul său actual. Felul în care îşi trăieşte viaţa, şi prin aceasta
trăieşte într-un mediu este pur şi simplu o parte importantă a
identităţii sale. Modalităţile de a trăi şi faptul că îşi doreşte ca
mediul său să fie într-un anumit fel arată ceva despre valorile sale
personale şi în consecinţă felul în care vrea să fie înţeles ca
persoană. Ideea că valorile personale sunt relaţii externe de acest gen
sugerează că este greşit să ne gândim la identitatea personală ca fiind
independentă de schimbările implicate în contextul social şi cultural.
Identitatea
personală este o chintesenţă a valorilor unanim acceptate şi opţiunile
insului. Este greşit să comparăm conflictul cultural şi intruziunea
formelor de viaţă cu cazurile de credinţe corectate deschis. Subminarea
felurilor de a trăi, cum am susţinut, ne afectează identitatea
personală. Dacă cineva distruge bazele existenţei unui grup de persoane
atunci acel cineva le subminează, pur şi simplu, valorile personale şi o
parte din fiinţa lor. Doctrinele totalitare au constituit, în orice loc
şi oricând, un atentat la sistemul de valori. Există, de asemenea, o
dictatură a majorităţii care cere individului să-i semene şi să se
supună.